Ghid de Investitii

Arhiva lunara: November 2011

NOV 29
2011

Balanta de plati – teorie si exemple

Traim intr-o lume in care economia globala a devenit la fel de importanta ca cea locala, pentru ca in multe situatii nu putem discuta despre o tara fara sa consideram relatiile, influentele, dependentele cu lumea din jur. Auzim din ce in ce mai des vorbindu-se despre o criza a datoriilor in diverse tari, deficit de cont curent, balanta comerciala si alti termeni economici care sunt foarte importanti pentru intelegerea macroeconomiei. Ma voi concentra in continuare pe “balanta de plati” si componentele ei.

Balanta de plati  reprezinta evidenta tranzactiilor efectuate de rezidentii unei tari cu restul lumii. Ne referim la tranzactiile facute de oricine: indivizi, firme, stat.

Ea este formata din 2 conturi principale:

1) Contul curent

2) Contul de capital

Regula: contul curent + contul de capital = 0

Regula: orice tranzactie care genereaza o plata (o iesire de de bani) ce trebuie facuta de rezidentii unei tari reprezinta un articol de deficit in cadrul balantei de plati, adica un articol care se inregistreaza cu “minus” (ex: importuri, donatii catre straini, cumpararea unui imobil in Franta).  Invers, tranzactiile prin care rezidentii incaseaza o suma de bani din strainatate (o intrare de bani) creeaza excedent in balanta de plati, adica un articol care se inregistreaza cu “plus” (ex. exporturi, strainii cumpara active din tara).

Contul curent – componente:

a)     Balanta comerciala – operatiunile comerciale cu marfuri, mai exact este diferenta dintre exporturi si importuri

b)    Balanta serviciilor – incasarile minus platile pentru servicii internationale de transport, telecomunicatii, turism asigurari etc.

c)     Balanta venitului din investitii – venitul net din investitii, adica dobanda, chirii si alte profituri generate de activele noastre din strainatate minus ceea ce castiga strainii din activele detinute aici (insa nu si castigul generat de vanzarea activelor, acelea intra in alta parte; vorbim doar despre venitul generat periodic de un activ detinut)

d)    Transferurile nete – fonduri sub forma de donatii, salariile trimise in tara de origine de cei care au emigrat etc

De retinut ca toate aceste componente se prezinta sub forma de “balante”, adica diferenta intre ce intra si ce iese.

Contul de capital – reprezinta vanzarile minus cumpararile de valori mobiliare (actiuni, obligatiuni etc) si  imobiliare in (din) strainatate.  Ca sa intelegem, ne gandim ca deficitul de cont curent este finantat de excedentul contului de capital (si atunci este logic ca suma lor sa fie zero). Daca o persoana cheltuieste mai mult decat venitul incasat, atunci deficitul rezultat trebuie finantat fie prin vanzarea unor active, fie prin contractare de imprumuturi. La fel este si in cazul unei intregi tari: daca ea inregistreaza deficit de cont curent, inseamna ca rezidentii fie au vandut active gen actiuni, imobile catre straini, fie au luat imprumuturi (de exemplu prin vanzare de obligatiuni). Invers, un excedent de cont curent inseamna un surplus de bani care vor fi investiti in strainatate, prin cumpararea de active sau dati cu imprumut strainilor.

De obicei este util sa impartim contul curent si dupa criteriul privat – public:

–          Tranzactiile din sectorul privat al tarii respective (indivizi, firme);

–          Tranzactiile desfasurate de banca centrala; de exemplu, un deficit de cont curent poate fi finantat de catre guvern (prin intermediul bancii centrale) prin vanzarea unei portiuni din rezerva valutara, adica vanzand moneda straina pe piata valutara.

Dupa cum am vazut mai sus, contul curent este format din mai multe componente, de aceea cand vorbim despre deficitul sau excedentul sau este important sa vedem care dintre componente l-a generat; de asemenea daca este generat de sectorul de stat (public) sau cel privat. De multe ori, in discutiile despre contul curent este inclus si deficitul/ excedentul bugetar, dat de diferenta dintre ce incaseaza si ce cheltuieste statul. Si aceasta pentru ca deficitul/ excedentul bugetar poate influenta contul curent. Sa vedem in continuare niste exemple care ne ajuta sa intelegem teoria expusa pana acum.

Un excedent  de cont curent este de obicei considerat indicatorul unei economii sanatoase, insa poate fi inselator.  Japonia, de exemplu, are excedent de cont curent, care este creat in special de balanta comerciala, adica exporta mai mult decat importa. Insa, in acelasi timp, guvernul tarii are un volum enorm de datorii, deci deficit bugetar, care este finantat intern: cetatenii japonezi au cumparat titluri de stat; din aceasta cauza datoria nu influenteaza contul curent. Insa in multe cazuri datoria statului este finantata mai mult din exterior si deci avem deficite in ambele parti.  Aceasta se intampla in prezent in SUA si in alte tari dezvoltate.

Aceasta situatie a tarilor dezvoltate care inregistreaza deficite, chiar foarte mari, ale contului curent este  relativ recenta, din ultimii 20 de ani. Ele importa mai mult decat exporta pentru ca altii pot produce mai ieftin si pentru ca tarile dezvoltate s-au axat din ce in de mai mult pe servicii in detrimentul produselor. De asemenea, exista suplus de capital, rezultat dintr-o economisire intensa, care vine din tarile emergente in cele dezvoltate, mai ales in SUA, pentru a fi investit in actiuni, tiluri de stat, case si terenuri.

Dar situatia nu a fost tot timpul aceasta. In anii ’80, economiile dezvoltate aveau un surplus de economisiri, pe care nu mai aveau unde sa il investeasca intern, asa ca au inceput sa cumpere datorie, actiuni si proprietati imobiliare in economiile emergente. Atunci cand se fac astfel de investitii, ambele parti pot avea de castigat, insa uneori crizele sunt consecinta.  Este benefic  cand banii se duc spre proiecte care in timp cresc economia (de exemplu, proiecte industriale).  Chiar daca initial se inregistreaza deficit de cont curent si bugetar,  la un monet dat lucrurile se echilibreaza si chiar se trece spre surplus.

Insa in multe situatii, banii care au intrat in cantitati mari in tarile emergente au contribuit la cresterea artificiala a preturilor actiunilor si proprietatilor imiobiliare, generand baloane speculative.  La un moment dat, deficitul de cont curent devenea ingrijorator de mare, la fel si preturile activelor, iar investitorii speriati incepeau sa se retraga.  Ceea ce ducea la dezumflarea rapida a preturilor activelor si devalorizarea monedei nationale. Deoarece majoritatea datoriilor erau pe termen scurt si in moneda straina, gen dolar, ele nu mai puteau fi platite (datoria devenea mult mai mare prin devalorizarea propriei monede).

Crizele tarilor emergente care au inceput in anii ’80 si au durat mult timp au lasat asupra guvernantilor lor impresia ca deficitul de cont curent este un lucru rau. Asa ca in prezent ele inregistreaza excedente deloc neglijabile, cu acumulari uriase de devize straine, care sa le apere de viitoarele crize.

In China avem urmatoarea situatie interesanta: ea a cheltuit sute de miliarde de dolari acumuland obligatiuni de stat americane cu randament scazut (deci profitul nu e deosebit) , doar ca sa isi mentina propria moneda ieftina si astfel sa stimuleze exporturile.  Ea a alimentat in felul acesta deficitul bugetar si de cont curent enorm al SUA.  Ambele tari au slabiciuni, iar intre ele exista o simbioza periculoasa: China are un consum intern foarte scazut si depinde de exporturile catre SUA, iar americanii depind de banii imprumutati de la chinezi.

Exista tot timpul si peste tot prezentate astfel de situatii economice in care intra in discutie balanta de plati, asa ca puteti cu usurinta exersa intelegerea conceptelor. Macroeconomia este foarte dificila atunci cand trebuie gasite solutii pentru diverse probleme nationale si globale – ceea ce ar trebui sa faca in primul economistii din bancile centrale – de exemplu sa scoata tara dintr-o recesiune, sa combata inflatia foarte ridicata, sa previna formarea unor baloane speculative prea mari, criza zonei euro etc. Insa prin studierea catorva notiuni de baza macar vom intelege starea lucrurilor si vom gestiona mai bine proprii bani si chiar propria viata in general.

NOV 23
2011

Investitii cu bani imprumutati

In articolul precedent, cel despre filmul “Margin Call”, am vorbit despre lacomie si practicile riscante, insa a venit momentul sa abordez mai detaliat si mai “tehnic” una dintre cele mai riscante practici: folosirea indatorarii pentru investitie. Sa vedem cum se pot face investitii cu bani imprumutati, care sunt avantajele si dezavantajele si cat de periculoasa este datoria excesiva.

Efectul de levier/ parghie (leverage) inseamna, in termeni financiari, utilizarea banilor imprumutati ca sa maresti rentabilitatea investitiei. Se numeste “parghie” deoarece cu un capital propriu destul de mic investit se pot obtine castiguri (dar si pierderi) semnificative, atunci cand gradul de indatorare este mare. Vorbim atat despre indivizi cat si despre firme ca sunt “leveraged” atunci cand folosesc datoria ca sa obtina un castig oarecare.

In cazul investitorului individual, spunem ca el cumpara in marja (buying on margin) atunci cand imprumuta bani de la brokerul lui, astfel incat el va putea cumpara mai multe actiuni decat in mod normal. Pentru aceasta el are nevoie sa deschida un cont in marja (margin account), care este diferit de obisnuitul cont de numerar (cash account) si care va necesita depunerea unei sume cel putin egala cu minimul cerut de brokerul respectiv. Sa nu uitam ca orice imprumut se plateste, deci brokerul va cere o dobanda, pe langa comisioanele pentru tranzactii.

Marja intiala (initial margin) este de fapt suma care o aduce investitorul din buzunarul lui, capitalul propriu, la deschiderea contului. Intotdeauna  se cere o marja minima –  in cazul actiunilor avem de obicei minim 50% marja (si, implicit, maxim 50% imprumutul), adica cel putin 50% din pretul platit pentru actiuni trebuie sa fie din fondurile proprii. Dupa prima tranzactie de cumparare, punctul de referinta va fi marja de mentenanta (maintenance margin), care de multe ori este mai mica decat cea initiala (ca sa nu fie pus investitorul in dificultate inca de la primele tranzactii) si care va trebui respectata pe tot parcusul utilizarii contului. In momenul cand valoarea actiunilor scade si deci ponderea capitalului propriu scade (pentru ca toata pierderea este scazuta din capitalul propriu), atunci apare celebrul apel de marja (margin call) prin care brokerul te forteaza sa mai aduci bani in cont, ca sa revii la proportia ceruta. Evident, te poti imprumuta mai putin, sa zicem sa ai la inceput o contributie proprie de 70%, si atunci lucrezi mai putin riscant si apelurile de marja apar mai rar.

Cerintele referitoare la marja sunt stabilite de broker respectand legislatia din tara respectiva. Ele sunt diferite si in functie de tipul de investitie – exista instrumente mai speculative decat actiunile simple (de exemplu CFD = Contract For Differences) la care marja poate fi mult mai mica. Dar nu aspectele legale ne intereseaza acum, ci mai ales cum functioneaza investitia in marja.

Sa zicem ca faci o investitie de 20.000 USD, folosind 10.000 fonduri proprii (marja 50%) si restul banilor sunt imprumutati de la broker, pentru a cumpara 100 bucati X 200 USD din actiunea AAA. Daca valoarea actiunii creste 20%, la 240, valoarea totala va fi 24.000 USD, iar castigul va fi 4.000 USD ca suma efectiva si 40% procentual – deci observam cum faptul ca jumatate din bani sunt imprumutati ne ajuta sa avem o rentabilitate de 40% la fondurile proprii in loc de 20% cum ar fi fost in mod normal. Insa daca are loc o scadere similara, de 20%, noua valoare fiind 16.000, vom avea o pierdere de 40%, iar brokerul ne va solicita sa depunem suma suplimentara de 2.000 USD (consideram ca marja de mentenanta este tot 50%): in urma pierderii, datoria ramane tot 10.000 USD, insa fondurile proprii scad la 6.000, deci trebuie sa adaugam 2.000 USD ca sa ajungem la marja ceruta de 50% X 16.000 = 8.000.

Dar daca marja ar fi 20%? Aceeasi suma de 10.000 USD o putem folosi pentru o investitie de 50.000 USD, adica sa cumparam 250 bucati din actiunea AAA. O crestere de 20% aduce un castig de 10.000 USD, adica o frumoasa rentabilitate de 100%, insa o scadere similara va “curata” intreg capitalul propriu de 10.000 USD. Deci se observa clar cum functioneaza efectul de parghie: este o sabie cu 2 taisuri care amplifica in egala masura castigurile si pierderile. Cu cat indatorarea este mai mare, cu atat efectul este mai puternic, intrucat toate pierderile se scad din capitalul nostru, nu si din banii brokerului. El doar intermediaza tranzactiile si ne imprumuta cu bani, nu preia din riscurile investitilor noastre.

 

In momentul cand au loc pierderi si brokerul face apelul de suplimentare a marjei, clientul are dispozitie pana la 3 zile sa aduca banii ceruti. Daca acest lucru nu se intampla, atunci brokerul incepe sa vanda actiuni din portofoliu, de multe ori dupa bunul plac – adica nu te intreaba ce sa vanda. Brokerul are dreptul sa vanda deoarece actiunile reprezinta garantia (collateral) pentru imprumutul acordat. Daca nu ar fi fost vorba de bani imprumutati sau clientul are fonduri suplimentare, el ar putea astepta linistit pana cand preturile, eventual, cresc la loc. Iar daca actiunile sunt valoroase si nu au fost cumparate la preturi prea mari, cu siguranta vor creste. Pierderile sunt doar pe hartie atata timp cat actiunile nu sunt vandute. De aici rezulta clar ca investitorul ar trebui sa aiba suficiente rezerve de capital, astfel incat sa raspune pozitiv apelurilor de marja. Sau sa nu se imprumute.

La nivelul unei firme, vorbim de “leverage” atunci cand ea foloseste imprumuturi ca sa obtina profit – ceea ce este cazul multor firme. Si chiar este indicat sa functioneze cu ceva datorie, mai ales in tarile dezvoltate, unde dobanzile sunt mici, si mai ales pentru firmele mari, care obtin dobanzi si mai mici, pentru ca rentabilitatea obtinuta poate fi mult mai mare decat costul imprumutului (daca firma are niste proiecte interesante in care sa investeasca). Iar imprumutul este de obicei mai ieftin decat sa atragi alti bani de la actionari (voi explica in alt articol de ce). Insa datoria nu trebuie sa fie mare; raportul datorii/ capital propriu (debt/ equity) sa nu depaseasca in general 50%.

Sa trecem la urmatorul nivel si sa analizam putin bancile. Cele mari sunt puternic conectate cu in intreaga lume, intrucat au filiale in multe tari si isi vand produsele peste tot. In acelasi timp, la fiecare banca sunt depuse economiile unui numar mare sau foarte mare de oameni. In consecinta, falimentul unei banci din cauza datoriilor sau alta cauza produce pagube mult mai mari decat falimentul unei firme oarecare.

Multi economisti sustin ca o contributie semnificativa la ultima criza financiara a avut-o faptul ca multe entitati nu erau doar indatorate, ci supraindatorate (overleveraged). Focusul a fost mai ales pe bancile de investitii (si alte institutii financiare din aceeasi gama), care erau supraindatorate Ele nu erau reglementate ca si bancile comerciale, deci aveau mai mare libertate, dar si pentru ca au facut diverse jonglerii contabile (legale) pentru a parea ca au datorii mai mici.

In cazul bancilor, gradul de indatorare se evalueaza diferit de al altor firme.  Daca in cazul unei banci comerciale, indicatorul de indatorare (active/ capital propriu) nu poate depasi 12.5:1, bancile de investitii au ajuns in momentul crizei la valori de 50:1, 60:1 sau mai mult. Lehman Brothers, celebra banca care a dat faliment in septembrie 2008, avea indatorare 33:1, adica nu cea mai mare.  Insa actorii acestui joc periculos si-au furat singuri caciula: dintre bancile mari de investitii din SUA, nici una nu a mai existat in forma initiala: Lehman a dat faliment, iar ceilalte fie au fost inghitite de alte banci, fie s-au apropiat de statutul de banci comerciale si s-au supus unor reglementari mult mai riguroase.

Intr-una dintre cartile sale, celebrul economist Nouriel Roubini da un exemplu de supraindatorare sistemica sau compusa, in cadrul careia un mic imprumut luat pentru suplimentarea unei investitii devine varful unei uriase piramide rasturnate de datorii. Sa zicem ca un om bogat imprumuta 3 milioane de la o banca, mai pune 1 milion din averea proprie si investeste totul intr-un “fond de fonduri”  care face investitii in alte fonduri similare. In acest moment, el este indatorat intr-un raport 4:1. Apoi, sa zicem ca acest fond de fonduri ia cele 4 milioane, imprumuta 12 milioane de la o alta banca si baga totul intr-un alt fond. Gradul de indatorare continua sa fie 4:1 pentru ultimul imprumutat, insa acel 1 milion initial a dus la investitii de 16 milioane. Iar mai departe, acest fond imprumuta si el 48 milioane si investeste in niste produse financiare cu grad mare de risc. Iata deci cum,prin simpla ilustrare a unei aritmetici exponentiale, o mica suma initiala de numai 1 milion a devenit baza unui pariu riscant de 64 milioane . Consecintele sunt dezastruoase daca produsele cumparate incep sa piarda din valoare. Si ganditi-va ca sunt multe entitati implicate: oamenii sau institutiile care investesc in fonduri, bancile care au dat cu imprumut, toate acele fonduri etc.

Este mare tentatia pentru indivizi si firme de a pune la lucru in favoarea lor niste bani imprumutati. Astfel pot amplifica castigurile fara sa mai astepte ani multi. Si tentatia este si mai mare dupa o perioada mai lunga de prosperitate in care aceasta strategie a dat roade si oamenii au prins din ce in ce mai mult curaj. Dar cine intra in acest joc depinde de creditori si se poate trezi cu ei la usa atunci cand isi doreste cel mai putin. Creditorii nu stiu cat de competent este investitorul si nu vor sa isi asume riscul de a pierde banii. Cred ca ar trebui sa invatam de la ei si sa nu ne asumam nici noi acestr risc, iar aceasta se realizeaza cel mai bine prin multa precautie si  informare.

NOV 11
2011

“Margin call” – the wake-up call

Iar va spun povesti despre un film, insa unul care este fascinant prin sobrietatea lui: “Margin Call”. Unele filme sunt suprarealiste, alteori viata bate filmul, dar de data aceasta el are realismul unui documentar. Regizorul, care este si scenarist, fiu de bancher, evita infloriturile si ne lasa atentia concentrata doar pe dialogul interpretat magistral. Personaje mai putin grandioase decat in “Wall-Street”, fara povesti romantice care sa dea culoare, fara petreceri luxoase. Atmosfera este intunecata (se si petrece noaptea mare parte a actiunii), oamenii obositi, ambitiile se transforma in regrete, tonul este grav si pildele de viata abunda. Actorii mari din film nu sunt unii tineri, pentru ca entuziasmul si naivitatea tineretii sunt slab reprezentate aici (probabil de un singur personaj).

Sunt 24 ore din viata unei banci mari de investitii care se afla in pragul falimentului, pentru ca avea in portofoliu niste produse financiare de o calitate discutabila, a caror valoare a inceput sa scada semnificativ in 2008. Problemele apareau pentru ca banca functiona cu datorie foarte mare, ca toti confratii sai, iar atunci cand activele se depreciau puternic ea nu ar mai fi prezentat credibilitate in fata creditorilor si a altor parteneri. O banca asupra careia incep sa planeze suspiciuni se poate prabusi rapid, pentru ca fuge toata lumea de ea.

Apelul de marja (margin call) este avertismentul din partea creditorilor sau brokerilor care cer capital sau garantii suplimentare, atunci cand pretul activului scade (iar investitorul l-a cumparat cu bani imprumutati de la ei). Nu este exact situatia bancii de investitii, titlul este simbolic, dar problemele sunt similare.

Personajele din film, care sunt angajati ai bancii la diverse niveluri ierarhice, afla ca institutia isi calcula riscul pe baza unei formule care era gresita, in sensul ca ea nu mai functiona in situatiile extreme, cu volatilitate mare. Banca risca sa dea faliment in cateva zile si ei incearca sa salveze situatia. De fapt, doar unii incearca sa o salveze cu orice pret, in timp ce altii se gandesc la consecintele negative asupra partenerilor de afaceri si a pietei in general.

Este vorba de personalitati foarte diferite, unii morali iar alti mai putin, asa cum se intampla si in viata in general. Nu sunt toti personaje negative, prototipul bancherului mereu pragmatic si lacom e doar in mintea oamenilor, mai ales de cat a inceput criza financiara. Insa e adevarat ca toti au venit acolo pentru ca se puteau castiga multi bani in industria asta … si chiar au castigat de la multi la foarte multi. Un manager le explica subalternilor cat de simplu se pot cheltui peste 2 milioane de dolari pe an.

Personajul cel mai tanar intreaba obsesiv despre cati bani castiga unul sau altul, dar cei mai batrani stiu ca intrebarea nu mai are rost. Vremurile bune par de mult apuse: acele inovatii financiare, care le-au adus multi bani in trecut acum par sa ii distruga, banii cum au venit asa s-au dus  (si parca nu au adus prea multa fericire intre timp) si nervii sunt uzati de jocurile corporatiste.

“It will be worse before it will be better”, pentru ei personal, pentru firma, dar si pentru toata lumea.  Era vorba de un joc periculos inceput de niste ani, in care multii au fost inconstienti dar bucurosi ca le mergea bine, iar cativa poate stiau ce o sa vina dar nimeni nu ii poate acuza ca au profitat si ei. Pragmatismul maxim al CEO-ului este cireasa de pe tort: daca tot o sa vina dezastrul pentru toata lumea, mai bine sa fie ei cei care il incep.

Dar cine este “toata lumea” care s-a distrat si care acum incepe sa simta gustul amar si sa plateasca? Sunt bancherii? Sau toti corporatistii? Sau… mai multi? Oamenii obisnuiti care s-au imprumutat si au trait peste posibilitatilor lor sunt nevinovati? De fapt ar fi o ipocrizie sa credem asa, pentru ca toata lumea a fost la fel (de lacoma).

Probabil ca in vremea cand a fost creat personajul Gordon Gekko atrageau atentia doar bancherii din “categoria grea”, gen sefii mai mari din banci sau investitorii ca George Soros care puteau misca intreaga piata. Dar treptat lumea a inceput sa priveasca cu ura pe toti bancherii, adica toti traderii, brokerii, analistii si alte categorii, pentru ca toti castigau salarii si mai ales bonusuri foarte frumoase in comparatie cu alti oameni. Mai ales prin bonusuri erau incurajati sa isi asume riscuri, sa gandeasca pe termen scurt, sa creeze instrumente financiare exotice. Iar acei alti oameni, ca sa fim cinstiti, nu aveau acele joburi in banci pentru ca nu aveau calitatile necesare pentru a fi selectati, nu pentru ca erau prea morali ca sa fie tentati de castiguri.

Hai sa vedem cum a fost (realitatea, nu filmul – filmul trebuie sa il vedeti ca sa aflati ce s-a mai intamplat).  Oamenii au luat credite ipotecare chiar daca unii dintre ei stiau ca nu pot plati; bancile comerciale le-au dat banii cu usurinta fara sa ceara prea multe garantii; banca centrala a mentinut dobanda scazuta si astfel creditele erau ieftine; bancile de investitii au “impachetat” ipoteci cu risc de neplata impreuna cu unele mai bune si au inceput sa le vanda sub forma de MBS = Mortgage-Backed Securities; multa lume a inceput sa tranzactioneze aceste MBS fara sa se intrebe ce sunt ele de fapt; iar guvernantii au lasat piata cat mai libera, in loc sa impuna reglementari care sa limiteze riscul. Si atunci mai putem spune ca doar Gordon Gekko si colegii lui mai mici sunt de vina?

Protestatarii de pe Wall-Street – miscarea Occupy Wall Street (OWS)  – pe care ii urmarim de cateva luni sunt enervati pe institutiile financiare si pe corporatiile care i-ar fi saracit pe ei. Dar nu se intelege ce anume cer ei de fapt sa se intample – urla precum lupul la luna. Se pare ca in SUA exista o traditie a protestelor pentru cauze sociale (gen razboi, rasism etc), spre deosebire de Europa, unde sunt de multe ori revendicari concrete organizate de sindicate.  Dar se pare ca acum si in SUA miscarile incep sa devina sociale in sensul in care care sunt si in Europa (unde domina statul social, care e bun cu toata lumea si mai ales cu saracii). Daca ei cer egalitate, inseamna ca nu mai cred in “the American dream”, adica in speranta ca te poti imbogati prin propriile puteri si care a fost motorul Americii. Daca lor nu le mai plac corporatiile, ma intreb ce se va intampla cu cei peste 100 milioane de americani care lucreaza in ele. Daca nu le mai place piata de capital inseamna ca nu le mai place capitalismul (capital-ismul). Daca oamenii din SUA incep sa dea vina pe altii pentru problemele lor, inseamna ca nu mai sunt americani asa cum ii stiam noi: cowboy-ul singuratic care isi ia destinul in maini.

Prea multe filme de poveste, cu efecte speciale, cu oameni frumosi si tineri, totul parca facut ca sa uitam de realitatea… dura. Stiti ce success a avut “Avatar” pentru ca vandut iluzia unei lumi mai bune intr-o ecranizare ca pentru copii. Dar “Margin Call” dimpotriva, ne tine cu respiratia taiata doar reproducand realitatea. “Margin Call” este un  “wake-up call” pentru noi toti.

Steve Jobs – geniu si demon in acelasi timp – a intuit sau a creat niste nevoi de refugiu in muzica, jocuri, poze, ecrane care se misca si ne bucura ca pe copii. Asa cum un magician scoate iepuri albi din palarie, asa a creat si el gadget-uri imaculate prin simplitatea lor, astfel incat bucuria jocului sa nu fie nici o clipa alterata de enervarea ca nu stim sa le utilizam. Gadget-urile sunt prelungirile noastre, fara de care nu mai putem percepe lumea sau sa gandim despre ea, fara de care ea ar arata prea urat. Dar poate ca avem nevoie ca in fiecare dimineata sa primim un “wake-up call” ca la hotel, de pe un telefon fix – o unealta deja arhaica – care sa ne destepte la realitate. Si poate ca, cine stie, o vom transforma intr-o realitate mai frumoasa.

 

NOV 04
2011

Investitor – un stil de viata

Investitiile inseamna multe cifre, economie, modele de business si alte elemente care alcatuiesc arsenalul “tehnic”, despre care am inceput sa povestesc in articolele anterioare si inca mai sunt foarte multe de spus. Dar inseamna si atitudinea potrivita, altfel rezultatele sunt de la nule la dezastroase.

Si atitudinea am mai descris-o anterior, insa m-am referit doar la investitor atunci cand el munceste. Daca am trai intr-o lume populata de oameni – roboti, iar unii aproape ca sustin aceasta idee – vezi filme SF, jocuri pe calculator, inteligenta artificiala, unele firme fata de angajatii lor, diversi ideologi etc – atunci indivizii (oamenii robotizati sau robotii umanizati) ar putea avea anumite idei si abordari in plan personal si si unele complet diferite in cel profesional. Dar “common sense” ne spune ca nu se intampla asa.

De exemplu, este dificil sa ai o gandire independenta ca investitor, daca in viata de zi cu zi esti in mare masura influentat de oamenii din imediata apropiere sau de societatea in ansamblu, cu toate conventiile ei. Si nu degeaba am ales acest exemplu – gandirea independenta este o cerinta esentiala pentru un investitor. Cine nu o poseda, va merge in aceeasi directie cu toata “turma” participantilor in piata sau va fi influentat de primul “guru” care scrie un articol convingator. Multi oameni cred ca ei sunt “speciali”, dar un observator mai retras decopera usor ca au aceleasi idei pe care le-a auzit de nenumarate ori.  Dar sa nu cazi in aceeasi capcana – largeste-ti universul si incepi sa te analizezi.

Pentru multi, universul inseamna el/ea plus familia (sau invers), iar jobul are doar rolul de a sustine acest univers. Altii mai au si prieteni sau cunoscuti cu care interactioneaza regulat; sau jobul inseamna mai mult decat o sursa de bani; sau au un hobby interesant. Oricum, pentru majoritatea este loc de “extindere”. Pot incepe sa cunoasca oameni noi, sa aiba si alte precupari, sa citeasca mai mult si sa isi activeze curiozitatea. Si sa aiba atitudinea unui copil care intreaba tot timpul “de ce?” si nu ia nimic ca pe o axioma (in afara de axiomele din matematica).

Astfel se indeparteaza de acel nucleu (el/ea, familia)  si incepe sa inteleaga mult mai multe lucruri si sa devina mai obiectiv, mai rational. Exista o gramada de oameni care sunt analitici, fac foarte bine un job care cere logica, dar care au niste judecati “strambe” cand este vorba de alte subiecte; ai impresia ca inteligenta lor se manifesta doar intr-o singura directie. Din pacate, societatea actuala creeaza o gramada de specialisti – roboti, intrucat are nevoie de ei pentru diverse sarcini punctuale. Insa individului cu siguranta nu ii aduce beneficii aceasta limitare; si chiar societatea are nevoie macar din cand in cand de indivizi care sa o ajute sa progreseze – iar ei sunt aceia care au un orizont mai larg.

Cand vederile si implicit gandirea se largesc, oamenii reusesc sa judece mai clar in toate planurile vietii. Aplicat la tema noastra: cine intra in valtoarea pietelor de capital ca persoana cu adevarat rationala, va evalua mai clar fiecare informatie, va judeca cu mintea sa si nu a altora. In plus, isi va controla mult mai bine emotiile, pentru ca atunci cand iei decizii pe baze solide, creste mult si increderea ca deciziile sunt corecte.

Este vorba de o alegere generala de viata: sa-ti construiesti singur destinul, sa iei decizii rationale, sa nu iti pese prea mult de parerea altora, sa-ti dai seama ca viata este finita si ca fiecare clipa trebuie bine valorificata. Tot asa vei valorifica si fiecare banut care il investesti.

Insa povestea nu se termina aici. Viata devine mult mai buna si pentru cine reuseste sa se debaraseze de activitatile inutile, de stresul izvorat din probleme marunte, de toata miscarea haotica si in general nefolositoare care au o majoritatea oamenilor. Invata sa te concentrezi pe ceea ce conteaza, pe ceea ce are valoare mare in termeni de utilitate sau chiar placere (insa doar ce este util sau iti place tie cu adevarat, nu ce cred altii ca ar trebui).  Problema  consta nu numai in ceea ce poti sa faci nou in viata, dar si in lucrurile sau activitatile la care poti sa renunti. “Un desenator stie cand a atins perfectiunea – nu cand nu mai are ce sa adauge ci cand nu mai poate elimina nimic” (Antoine de Saint – Exupery).

In nici un caz nu ma refer la acea rebeliune doar de dragul rebeliunii. Acel nonconformism neproductiv este mai riscant decat a fi in prea mare masura “un om la locul lui”. Este vorba sa ai o atitudine critica asupra lucrurilor, iar concluzia va fi ca ar trebui sa te pozitionezi sau nu impotriva curentului (deci poti si sa fii de acord cu ceilalti). Iar ceea ce faci pentru a-ti largi universul va avea scopul de a produce ceva util pentru tine si pentru societate. Planurile ar trebui sa tinteasca dincolo de nevoile de baza ale tale si familiei, altfel sentimentul de insatisfactie se va instala la un moment dat – si mai bine sa il previi decat sa il vindeci.

Gandirea pe termen lung – alt ingredient – inseamna sa iei decizii de viata care poate au unele dezavantaje imediate, insa peste ceva timp roadele vor fi mult mai bogate. Nu sunt doar deciziile legate de bani, cum ar fi amanarea unor cheltuieli, dar si orice altceva, de exemplu cum va arata sanatatea ta peste 15 ani daca acum pierzi multe nopti in cluburi. Se formeaza un stil “sanatos” de a aborda atat viata personala, cat si afacerile sau investitiile.

Evident ca este complexa aceasta legatura dintre viata si timp: pe de-o parte sa traim fiecare clipa cu mult sens, pe de alta parte sa gandim pe termen lung. Nu pot da o reteta (formata din “n” pasi) despre cum sa se ajunga la echilibru, dar cred fiecare trebuie sa isi dea feedback permanent pana va avea rezultatul dorit. Va stii singur cand a atins echilibrul.

Cine isi largeste mult orizontul, va intelege si ca el este o picatura intr-un univers foarte mare. Va intelege mai bine lumea in care se afla si, daca are ceva ambitie, va realiza ca el poate schimba ceva in acest mare univers.  Luciditatea e treapta urmatoare ratiunii, ce poate aduce drama (spunea Camil Petrescu), dar si sa creeze vizionari – ei nu doar fac legatura intre lucrurile existente, dar si vad ceea ce nu s-a intamplat inca.

Multi oameni sunt asa acaparati de job si grijile de zi cu zi incat nu reusesc sa mai inteleaga lumea din jur si nu au curajul sa faca pasul de a renunta la job si sa inceapa o activitate pe cont propriu. Si chiar daca au curajul, de fapt nu sunt pregatiti sa o faca cu succes. Dar daca acumulezi cunostinte si experiente noi, faci conexiuni, lasi ideile sa prinda viata, atunci poti sa iti iei destinul in maini si sa devii cu adevarat independent: antreprenor sau investitor.

Antreprenoriatul este o varianta care pare mult mai fireasca, mai ales in Romania. Este si o activitate mai  apropiata de concret, iar oamenii considera important faptul ca detin ei controlul afacerii. Dar sa nu uitam ca o afacere necesita o idee care sa faca diferenta prin noutate ei  sau prin modelul de business diferit, ceva competenta in domeniul respectiv, mult spirit practic si un mediu economic favorabil. In realitate, sunt multiple situatii in care investitiile sunt mai potrivite; de exemplu, sunt persoane cu o minte analitica solida,  care ar putea evalua excelent diverse firme conduse de altii, in schimb daca ar incerca sa-si construiasca propria firma ar avea un dezavantaj clar fata de acei tipi “street wise”, foarte practici si versati.  Deci si aici este nevoie de o analiza obiectiva si in afara tuturor sabloanelor existente ca sa alegi ceea ce se potriveste cel mai bine.

Indiferent in ce mod devii independent, felul cum gandesti si actionezi in viata de zi cu zi se va rasfrange si in afacerile sau investitiile tale. Daca vrei sa ai rezultate frumoase, este nevoie ca intregul stil de viata sa transforme, sa devii o persoana cu adevarat libera, cu o minte clara si deschisa, cu puterea de a spune “nu” oamenilor si lucrurilor care te abat din drum si sa ai scopuri care merg departe, ca timp si anvergura.