Ghid de Investitii

Arhiva lunara: January 2012

JAN 20
2012

Cum sa depistezi companiile excelente

Cine investeste pe termen lung are nevoie sa adune in portofoliu companii excelente, adica cele care reusesc sa obtina rezultate semnificativ peste media pietei pe o perioada lunga de timp.Ca sa gasesti aceste super-staruri prin multitudinea de firme care “stralucesc” la tot pasul, trebuie sa faci o analiza a cifrelor, adica a rezultatelor  financiare din trecut si prezent, dar si una calitativa, pentru a gasi firmele care vor putea prezenta niste rapoarte financiare imbucuratoare si in viitor.

Partea calitativa inseamna o analiza detaliata a businessului si in acest sens am cautat o sursa de inspiratie cat mai detaliata si relevanta, care sa ajute la construirea unor criterii de selectie. Multi investitori mari ofera  idei utile (de exemplu ca este important sa analizezi managementului sau ca afacerea trebuie sa aiba continuitate) insa simteam nevoia de mai mult decat niste indicii vagi. Asa l-am descoperit pe Jim Collins, un foarte cunoscut scriitor de literature economica, care a studiat sute de firme pe parcursul multor ani pentru a raspunde exact la aceasta intrebare: ce au in plus companiile excelente fata de celelalte?

Totul incepe cu un sau niste fondatori vizionari, cu o mare determinare si valori solide, care  vor sa realizeze ceva deosebit. De multe ori chiar inainte de a sti clar incotro se indreapta, ei “urca in autobuzul lor” oameni  de foarte buna calitate si care impartasesc aceleasi valori.  Si nu doar la inceput, ci si pe tot parcursul existentei firmei, orice CEO va avea grija in primul rand sa se inconjoare de oamenii potriviti – si retineti ca mai bine gasesti unii potriviti decat sa incerci sa schimbi pe cei care nu corespund. Se pare ca acesti lideri care reusesc sa impinga si sa mentina afacerile la nivelul excelentei (fondatorii sau CEO ulteriori) nu sunt neaparat acele personalitati carismatice, dominatoare, care vor sa fie in centrul atentiei si ale caror firme eventual se prabusesc cand ei pleaca. Sunt de multe ori persoane modeste, insa dotate cu o mare vointa, care nu au avut neaparat o idee geniala la inceput, dar ale caror actiuni sunt in interesul firmei, nu al propriei persoane. Ei construiesc firma si stau discreti in umbra.  Creeaza echipe si sisteme care functioneaza bine si dupa ce ei pleaca. Acesta este tipul de lider pe care trebuie sa il cautam.

Revenind la momentul formarii firmei, obiectul de activitate trebuie stabilit urmarind 3 criterii de baza:

–          Ce te pasioneaza profund

–          La ce poti fi foarte bun (poate chiar cel mai bun din lume!)

–          Sa faca sens din punct de vedere economic.

Numai ceea ce se afla la intersectia dintre cele 3 cerinte poate constitui o activitate care sa duca la performante deosebite.  Exista aici un aspect pragmatic – sa poti produce cat mai multi bani –, dar este nevoie si de pasiune, idealism. Collins spune chiar ca obtinerea profitului trebuie sa ocupe locul doi si pe primul loc sa fie o motivatie superioara, care ajuta cumva la bunastarea oamenilor, la progresul societatii etc – iar aceasta va aduce si multi bani.  Firma ar trebui sa aiba un astfel de scop fundamental (de exemplu Disney vrea sa faca oamenii fericiti), destul de general ca sa reziste in timp, alaturi de niste  valori de baza (ex. incurajarea creativitatii, sa fie pionier in tot ce creeaza etc), impreuna alcatuind ideologia fundamentala.  Insa aceasta este autentica, nu sunt sloganuri fara sens cum intalnim deseori. Firma va progresa, va cunoaste schimbari, insa nu se va abate niciodata de la aceasta ideologie si toate alegerile vor fi facute respectand cele 3 criterii de mai sus. De aceea va trebui sa cautam firme la care se observa continuitate, coerenta, simplitate.

Ele se concentreaza pe esential, insa nu sunt “intepenite” in vechile proiecte: de fapt stimuleaza  progresul mult mai mult decat celelalte firme. Scopul fundamental si valorile sunt imuabile, insa scopurile specifice si practicile operationale se schimba in functie de noile oportunitati.  Asadar, firma are un lider vizionar, o echipa voaloroasa, uniti in jurul ideologiei fundamentale si toti pornesc la actiune dupa urmatorul principiu: conservarea esentialului in acelasi timp cu stimularea progresului, prin mecanisme concrete de tipul celor pe care le voi descrie in continuare:

– Companiile excelente isi stabilesc scopuri importante, dificile si temerare. Sunt tinte ambitioase, par imposibile pentru cei din exterior, insa cei din interior stiu ca este posibil sa le atinga. Ele sunt irezistibile pentru manageri si angajati prin perspectivele de castig, dar si prin motivatia care merge dincolo de material (alfel ar fi greu sa se pastreze motivatia). Dupa atingerea unui astfel de tel inalt, este stabilit urmatorul.

–  Incearca o multime de lucruri si pastreaza ceea ce functioneaza.  Spre deosebire de atingerea unor teluri ambitioase, ce presupune o planificare strategica, firmele evolueaza si in urma unor experimente fara scop clar, diversificate, care uneori esueaza insa alteori produc rezultate deosebite. Este un proces cu pasi mici si “mutatii” treptate, care se afla in acord cu teoria evolutionista a lui Darwin: “multiplica, variaza si lasa sa supravietuiasca pe cei mai puternici si sa piara pe cei slabi”. Insa spre deosebire de evolutia speciilor, procesul evolutiv din companii nu este complet inconstient: chiar daca nu stiu exact unde vor ajunge trebuie sa creeze un cadru in care ideile infloresc si apoi (tot constient) sa faca selectia. Indiferent ca evolueaza prin planificari sau prin experimente, aceste firme cresc “sanatos”, fara achizitii prea mari sau acumulare de datorii periculoase.  Schimbarile rezultate din achizitii, salturi tehnologice, eventual prin intermediul unor datorii rezonabile, fac sens doar inserate intr-o crestere organica sustinuta care mai are nevoie de cate un impuls pentru atingerea excelentei. Chiar si atunci cand par ca au facut salturi majore, aceasta este imaginea din exterior, insa in realitatate ei au acumulat treptat, doar ca rezultatul a fost vizibil mai tarziu.

– Companiile excelente au culturi aproape ritualice. Poti sa ii spui indoctrinare sau elitism, dar este cert ca aceste companii isi aliniaza foarte riguros oamenii in acord cu ideologia fundamentala; iar cei care nu se incadreaza sunt respinsi ca niste virusi. Mai ales cele de dimensiuni mari au si diverse practici ritualice (cantece corporatiste, declaratii solemne etc). In felul acesta, angajatii  sunt mai motivati decat ai altor firme, mai determinati si exista o asemanare intre ei chiar si atunci cand fac parte din culturi diferite. Insa in ciuda acestui control ideologic, angajatii au mare autonomie operationala, prin structuri descentralizate, incurajarea atitudinii antreprenoriale, responsabilizarea oamenilor.

– Management din pepiniera proprie. In firmele de succes exista un mult mai mare procent de manageri promovati din interior decat in celelalte. In acest fel, se conserva mai bine esentialul. Pentru obtinerea acestui rezultat, cultiva talentele si le motiveaza sa ramana mult timp in companie, au programe de dezvoltare manageriala si exista o planificare clara a succesiunii pentru toate posturile de la varf. Celelalte firme se trezesc frecvent ca nu au cum sa umple cate un post de manager si atunci cauta disperati un “salvator” din exterior.

– Niciodata nu este indeajuns de bine – exigenta fata de propriile rezultate si o repulsie viscerala fata de orice tendinta de multumire de sine aroganta. Se considera ca o stare confortabila duce la complacere, deci stagnare sau chiar declin, asa ca firmele excelente isi construiesc mecanisme puternice de creare a disconfortului, astfel incat sa stimuleze perfectionarea fara ca aceasta sa fie impusa neaparat/ inca de conditiile exterioare. Este o forma de gandire pe termen lung, prin stimularea oamenilor sa aiba noi realizari de succes inainte de a-si savura bine succesele din prezent.

Daca esti investitor inseamna ca esti pasionat de acest domeniu, simti ca ai competenta necesara si ai observat din diverse exemple si din rationamentul propriu ca poate fi o activitate profitabila. Insa acestea reprezinta doar potentialul. Ca sa il realizezi, probabil ca ar trebui sa procedezi precum firmele excelente: conservarea esentialului si stimularea progresului. Mai departe nu exista sfaturi, fiecare isi gaseste propriul drum.

JAN 06
2012

Criza economica din 2008 – idei de reforma

De cele mai multe ori, crizele severe sunt urmate de reformarea sistemului financiar, mai ales in directia unei reglementari mai stricte. Guvernantii din SUA si celelalte mari puteri au reusit destul de bine sa stopeze evolutia crizei din 2008, astfel incat sa nu se ajunga la o situatie ca Marea Depresiune din anii ’30. Aceasta a facut ca ea sa fie prea repede lasata in urma si din 2010 sa se diminueze apelurile de urgenta pentru reviziurea sistemului financiar.

In cartea “Economia crizelor”, economistii Nouriel Roubini si Stephen Mihm considera ca lipsa de reforma este o situatie periculoasa, intrucat problemele structurale care au generat criza raman in picioare. In continuarea articolului “Criza economica din 2008 – cauze si explicatii”, voi rezuma solutiile prezentate de ei.

  • In timpul crizei, guvernantii au fost nevoiti sa se lasa prada hazardului moral, salvand majoritatea institutiilor financiare, de teama ca un faliment ar trage in abis si firme nevinovate. Insa ulterior ar fi trebuit sa aiba loc o triere serioasa. De exemplu, fiecare banca sa fie impartita intr-o parte “buna” si una “rea”; cea “buna” sa continue activitatea obisnuita, iar cea “rea” sa fie preluata de niste firme private care sa incerce sa ii vanda cumva activele. De asemenea, se stie ca guvernul a cumparat o serie de active toxice ale bancilor, insa ar fi putut macar sa le achizitioneze prin licitatie inversa: cei care vand sa “liciteze” cel mai scazut pret pe care ar fi dispusi sa il accepte pentru debarasarea de un activ anume.

 

  • Modificarea sistemului de remunerare in cazul angajatilor din institutiile financiare este absolut necesara pentru reducerea speculatiilor. Se stie ca traderii sunt incurajati prin sistemul de bonusuri axat pe rezultatele pe termen scurt sa isi asume riscuri exagerate. Cand lucrurile se inrautatesc, ei sunt tentati sa dubleze miza si sa joace totul pe o carte pentru a recupera pierderile. Pe langa o supraveghere mai atenta a activitatii lor, ar trebui platiti cu actiuni a caror vanzare sa fie restrictionata mai mult timp sau sau sa primeasca din instrumentele derivate care le creeaza.

 

  • Asa cum am mentionat anterior, securitizarea inseamna “impachetarea” unor active nelichide ca ipotecile si transformarea lor active lichide, tranzactionabile. Erau mai multe verigi implicate in proces, insa nimeni nu era interesat de calitatea creditelor de la baza, deoarece in general vindeau produsele. De fapt, ar trebui obligati sa pastreze o parte dintre ele in bilanturile proprii. De asemenea, SEC (Securities and Exchange Commission) ar putea impune tuturor celor care emit titluri sa difuzeze o serie de informatii standard asupra elementelor emisiunii. Produsele compuse, cu o alcatuire foarte  complicata, care sunt greu de inteles poate ca ar trebui interzise. Evident, inainte de toate este importanta calitatea ipotecilor care stau la baza, deci este nevoie de inasprirea legislatie pentru acordarea creditelor.

 

  • In SUA, cele 3 mari agentii de rating (S&P, Moody’s, Fitch) dispun de o putere remarcabila intrucat ele aplica calificative asupra tuturor instrumentelor sistemului  financiar.  Initial ele erau in serviciul investitorilor, dar acum isi vand serviciile celor care emit datoria si e clar ca apare un conflict de interese, iar agentiile vor fi tentate sa dea ratinguri cat mai bune.  Ele ofera chiar si consultanta, adica sfatuiesc o banca, de exemplu, cum sa “inginereasca” un produs astfel incat el sa obtina cel mai bun rating. Desi e dificil de aplicat, o reforma ar putea fi sa se revina la modelul initial, cand agentiile erau angajate de investitori. Ar putea sa se impuna tuturor investitorilor sa contribuie la un fond comun, din care sa fie platite agentiile

 

  • Instrumentele financiare derivate pot deveni periculoase daca nu sunt atent legiferate. Multe dintre ele sunt tranzactionate extrabursier, deci sunt nereglementate, de aceea scapa de sub controlul autoritatilor. Unii zic ca derivatele ar trebui desfiintate, ceea ce este un nonsens, pentru ca multe sunt foarte utile si inofensive; altii ca ar trebui standardizate, dar aceasta le-ar face greu de utilizat. Insa exista si solutii mai bune: in special cand este vorba despre derivatele pe riscul de credit, partile care intra intr-un contract de acest tip sa fie verificate ca au suficiente garantii ca sa isi respecte obligatiile; majorate cerintele de marja (sa sa tranzactioneze mai putin cu bani imprumutati); consolidarea responsabilitatii pt supravegherea tuturor derivatelor in cadrul unei singure agentii (ceea ce nu este cazul acum in SUA)

 

  • Comitetul Basel pentru Supraveghere Bancara a fost infiintat in 1974 cu scopul de a asigura stabilitatea financiara si monetara in tarile cele mai dezvoltate.  In acordul Basel I, iar apoi in Basel II sunt incluse cerintele impuse bancilor, in principal referitoare la capitalul minim si la managementul riscului. Insa recenta criza a aratat ca Basel II ar trebui revizuit:  el a fost aplicat doar bancilor internationale mari, insa si problemele celor mai mici pot fi periculoase; securitizarea le-a permis bancilor sa ia pozitii riscante fara ca aceastea sa apara in bilanturile proprii;  ar trebui sa fie restrictionata imprumutarea institutiilor financiare pe termen scurt, intrucat poate duce (si chiar a dus) la falimente rapide in timpul unei crize; in present, Basel da prea mare libertate financiarilor sa utilizeze propriile modele de evaluare a riscului – iar aceste modele au considerat evenimentele perturbatoare (gen criza) foarte putin probabile; managerii de risc din institutiile financiare au in prezent prea putina putere.

 

  • Si pe plan local, adica in fiecare tara, reglementarea sistemului financiar ar trebui sa fie facuta astfel incat: sa acopere toate institutiile, toate situatiile care se pot imagina, iar organismele de reglementare sa fie unite sub aceeasi “palarie”, de exemplu FED (Federal Reserve) in cazul SUA. Cum am mentionat mai sus, constrangerile s-au aplicat doar bancilor mari, ceea ce a favorizat inflorirea sistemului bancar “din umbra” – de multe ori creat chiar de bancile mari care isi transferau in alte entitati operatiunile riscante. Insa regulile ar trebui aplicate tuturor, intrucat institutiile mici pot afecta intregul sistem daca, de exemplu, sunt mai multe care dau faliment in acelasi timp. Ca sa acopere toate situatiile, legislatia ar trebui sa fie detaliata (deci nu doar niste principii generale dupa care sa se ghideze institutiile), insa fara a fi ultraspecifica (pt ca astfel i-ar scapa de sub control o serie de inovatii financiare).

 

  • In timpul crizei a aparut conceptul “Too Big To Fail” referitor la bancile care trebuiau neparat salvate pentru ca altfel, fiind foarte mari, afectau intregul sistem.  Insa ar trebui sa li se impuna niste “testamente” viabile, astfel incat sa nu ii distruga si pe altii atunci cand dau faliment. Sau, si mai bine, sa fie fortate sa se divida, fie direct, fie prin impunerea unor cerinte de capital care nu pot fi atinse si atunci decid singure sa se divida. Ele sunt de fapt prea mari ca sa existe, nici macar directorii lor nu le mai pot gestiona. Faptul ca Citigroup a fost cautionata de 4 ori in istoria sa ar trebui sa ne indice ca ceva trebuie schimbat.

 

  • Se vehiculeaza o revenire macar partiala la legislatia Glass Steagall din 1933 care separa activitatie bancilor comerciale de cele de investitii. Eliminarea barierelor a insemnat ca banci cu acces la garantarea depozitelor si imprumuturi de ultima instana puteau si au facut activitati foarte riscante. De asemenea, ar trebui sa lise interzica bancilor de investitii sa ia imprumut pe termen scurt de la banci comerciale. Toate bancile, inclusive cele de investitii, sa nu mai faca tranzactii in contul propriu; Aceasta sa faca doar fondurile de acoperire. Cele de investitii sa faca activitatile clasice, cum ar fi subscrierea ofertelor de valori mobiliare.

 

Guvernantii ar trebui sa renunte la ideea de a lasa economia sa evolueze “natural”, baloanele speculative sa se umfle si abia cand acestea se sparg si vine criza sa intervina pentru a repara stricaciunile. Aceste “reparatii” pot fi foarte costisitoare pentru bugetele natiunilor, iar efectele crizelor pot fi foarte dureroase pentru indivizi si firme. Ar mai util daca guvernantii, eventual in colaborare cu organiamele internationale, ar reglementa mai strict sistemul financiar, iar bancile centrale s-ar folosi mai bine de instrumentele care le au la dispozitie pentru prevenirea producerii unor crize severe.