Ghid de Investitii

Arhiva lunara: July 2015

JUL 20
2015

In ce mai investim?

Lucrurile s-au schimbat in Romania in ultima vreme. Acum cativa ani, intalneam angajati bucurosi ca le creste agresiv salariul in fiecare an si dornici de a lua credite pentru a-si cumpara case oricat de scumpe, precum  si oameni de afaceri foarte prosperi si cu apetit pentru consulmul de lux.

Lumea este acum mult mai prudenta si chiar dezamagita de viata – se stie ca romanii trec repede de la extaz la agonie. Angajatii firmelor mici sufera din cauza salariilor neindestulatoare si a perspectivei somajului, in timp ce angajatii corporatiilor au o viata mai imbelsugata si mai multa siguranta, insa sunt complet alienati de stilul de lucru in sistemele rigide ale multinationalelor.  Am auzit oameni spunand ca ar face un business oricat de mic, chiar si o covrigarie la care sa-si vanda singuri marfa, decat sa mai mearga la sedinte sau sa faca rapoarte inutile. Insa daca vorbesti cu afaceristii, vremurile sunt grele si pentru ei, cu profituri mult mai mici decat in trecut si perspectiva falimentului; concurenta este mare si piata saraca, deoarece multi clienti nu mai pot cumpara decat strictul necesar.

Oameni din toate categoriile au redus consumul, sunt mai rationali in alegeri, au ajuns sa se intrebe daca chiar au nevoie de acel obiect care tocmai le-a atras atentia, daca nu cumva pot renunta la o masa la restaurant si sa se rezume la o cafea, daca chiar trebuie sa poarte haine “de marca” si sa cumpere cazare scumpa pentru vacanta. Poate ca ma insel, dar tendinta spre lux si consum exagerat tinde sa fie considerata de prost gust dupa valorile care se contureaza in societatea noastra. Tehnologia si concertele mai reusesc sa scoata bani din buzunarele oamenilor, insa acolo vorbim despre o patura sociala privilegiata din orasele mari.

Cei care au un surplus de bani incep sa isi puna problema economisirii si chiar a investitiilor. Cea mai la indemana forma de economisire este prin constituirea de depozite la banci si se pare, in mod paradoxal, ca sunt mai multi oameni interesanti acum, cand dobanzile au ajuns sub 2%, decat in urma cu cativa ani. La aceste valori, practic trebuie sa fim multumiti ca avem o varianta de a ne pastra banii in siguranta (sper), adica “bani albi pentru zile negre” si atat, pentru ca nu poate fi vorba de castiguri. Sa vedem cateva valori ale dobanzilor la lei in cateva momente dupa anul 2000, cand economia romaneasca s-a mai stabilizat: spre 30% in 2002, 16 – 17% in 2005, la inceputul lui 2010 se mai gaseau dobanzi peste 10%, in 2011 cu greu peste 8% si apoi a urmat o scadere accentuata pana la valorile deprimante din prezent. La un moment dat prin 2005 discutam cu diverse persoane despre ideea de economisire si mi se tot spunea ca inflatia este cel putin cat dobanda, asa ca nu are rost.  In 2007 deja nu mai puteai discuta cu nimeni despre acest subiect, pentru ca majoritatea oamenilor erau prea ocupati sa isi cumpere case si masini, cu credit, ceea ce este de inteles in conditiile in care economia duduia, lumea castiga bani din ce in ce mai multi si in Romania nu se stia inca ce inseamna capitalismul.

Este foarte adevarat argumentul ca inflatia iti manca tot castigul din dobanda daca iti raportai toate socotelile la moneda nationala. Dar sa ne largim putin orizonturile: cum ar fi daca ne-am raporta castigurile la o moneda internationala puternica, de exemplu dolarul SUA – acum 10-15 ani el era moneda de referinta, iar astazi, in conditiile in care Europa este tot mai instabia, tot la el ne intoarcem. Pana in anul 2000, leul s-a devalorizat constant fata de USD, insa se stie ca economia sub toate aspectele a fost “salbatica” pana atunci. Ulterior, cursul de schimb s-a mai stabilizat, astfel incat din 2001 pana in 2012 , cu ajustare  pentru leul greu introdus in 2005, a oscilat in jurul valorii de 3 RON pentru 1 USD. Oscilatiile au fost mari in unele momente, cu tendinta de intarire a leului in anii gloriosi 2006 – 2008, cei dinaintea crizei, dar in oricare dintre ani puteai gasi perioade  cu un curs foarte apropiat de valoarea mentionata. Asadadar, castigurile cu dobanzile in lei, erau aceleasi si in raport cu dolarul – ceva fabulos pentru un investitor care ar fi venit din Vest! Puteai sa te gandesti ca la un moment dat sa transformi banii in dolari si te muti in SUA, daca in lei ai ramas sarac, iar in dolari te-ai imbogatit! Oricum, merita “riscul” de a economisi in acea perioada.

Dupa ani de stabilitate economica in Romania, inclusiv in ceea ce priveste cursurile de schimb, si dupa aderarea la Uniunea Europeana, investitori straini au inceput sa plaseze bani in bancile locale. Si romanii, deveniti intre timp mai responsabili, au inceput se manifeste o rata mai mare a economisirii. Insa pe masura ce toti acesti investitori intelegeau beneficiile economisirii in Romania sau ale economisirii in general, dobanzile au inceput sa scada puternic si sa anuleze toate sperantele oamenilor de a deveni putin mai bogati (macar in dolari) prin asteptarea pasiva ca banii sa se inmulteasca in cont. Se pare ca simpla vointa de a amana cheltuielile si a face economii nu mai este suficienta ca sa obtii niste castiguri semnificative.  Si pentru ca atunci cand ceva merge rau mai apar si altele, s-a stricat si povestea cu dolarul: din 2012 si pana la mijlocul lui 2014 leul s-a devalorizat, dar tot mai puteai sa cumperi dolari la 3.20 – 3.30 RON, insa ulterior devalorizarea a fost puternica. Din iulie 2014 si pana in iulie 2015 dolarul s-a apreciat cu 25% fata de leu si acum se afla peste valoarea de 4 RON. De data aceasta, facea sens sa schimbi banii in dolari acum un an, dupa ce multi ani i-ai tinut in lei. Dar nu putem condamna pe nimeni ca nu a avut aceasta inspirate; oscilatiile de curs valutar sunt greu de anticipat.

A fost o fereastra de oportunitate cu dobanzile mari la lei si cursul de schimb constant cu dolarul, dar acum aceasta s-a inchis si este nevoie de alte solutii pentru rotunjirea veniturilor. O varianta ar fi investitiile la bursa si daca ne referim la Romania, as recomanda mai ales prudenta fata de orice are legatura cu piata de capital de aici, pentru ca exista inca numeroase elemente de “salbaticie”. In primul rand, cine este tentat sa investeasca in firmele listate in Romania, ar trebui sa tina cont ca nu exista garantia unor raportari financiare transparente si corecte, deoarece organizarea si reglementarea pietei de capital este slaba. De asemenea, sunt cunoscute diversele nereguli care au afectat actionarii minoritari, de exemplu in cazul firmelor care s-au delistat de pe Rasdaq si actiunile au fost rascumparate la preturi nefavorabile pentru acestia; sau smecheriile facute de conducerea si actionarii majoritari ai unor SIF-uri. De asemenea, in Romania exista oameni care au investit prin intermediul brokerilor locali si s-au trezit ca le-au disparut activele si banii, cazuri care nu cred ca au fost solutionate pana in prezent. In tarile si pe pietele de capital occidentale exista in principal doar riscul de piata, insa in Romania se adauga si diverse riscuri specifice. Nu este util sa asteptati sa se materializeze vreunul dintre acestea ca sa va convingeti… si nici sa  ganditi eternul “nu o sa mi se intample exact mie”.

O solutie mai sigura din mai multe puncte de vedere este investitia pe bursele tarilor dezvoltate, in special SUA, unde se gasesc cele mai interesante firme si cu cea mai mare expunere internationala. Institutia de reglementare – Securities and Exchange Commission este foarte vigilenta si agresiva, si datorita istoriei mult mai lungi a reusit sa acopere numeroase cazuri de posibile fraude. Din acest motiv si din altele, care tin de atmosfera morala generala si atitudinea fata de business, micii actionari ai firmelor sunt mult mai protejati. De asemenea, impozitarea pentru romanii care investesc in SUA este acceptabila: 16% pentru castigul de capital si 10% pentru dividende.  In ceea ce priveste brokerii care pot fi folositi si care prezinta siguranta, exista unele banci mari din Romania care au si serviciul de intermediere pentru investitiile pe bursele straine, care cer comisioane cam mari, si brokeri mari internationali, cu servicii online si comisioane mai mici.

Insa momentul actual nu este cel mai favorabil pentru “cumparaturi” pe piata americana: preturile majoritatii actiunilor sunt foarte ridicate, ceea ce se vede din valorile indicilor importanti, de tipul S&P 500 sau Dow Jones, care sunt aproape de maximele istorice. Indicatorul P/E (price/ earnings) este in jur de 19 pentru S&P 500, iar in mod normal, daca profiturile nu sunt afectate de vreo recesiune brusca, piata este atragatoare la valori de maxim 14 ale indexului. Referitor la actiunile individuale, dintre acestea au in  prezent preturi scazute doar cele cu probleme sau cele care au la baza commodities, adica resurse energetice (de ex. petrol), metale industriale, metale pretioase, produse agricole, produse animale,. Preturile pentru commodities sunt acum la cel mai scazut nivel din 2002, deci ele – direct sau prin firmele asociate – pot reprezenta niste investitii interesante pentru cei care le inteleg si care au curajul sa suporte o volatilitate foarte mare.

In rest, piata de capital ofera foarte putine oportunitati cu adevarat bune la ora actuala, iar cei care isi doresc neaparat sa investeasca risca sa cumpere un activ de proasta calitate sau prea scump sau ambele. Evident ca exista si alte tipuri de investitii: pentru cei care dispun de sume mari de bani exista acum ocazia sa cumpere niste insule grecesti sau sa achizitioneze integral o firma privata de buna calitate. Investitorii mai mici ar trebuie sa tina cont ca o virtute importanta este rabdarea, care este intotdeauna rasplatita – dupa o perioada de liniste se intampla intotdeauna ceva: a fost salvata momentan Grecia, dar poate ca guvernul chinez nu va reusi sa infraneze caderea accentuata a bursei inceputa acum cateva luni sau poate ca apare alt eveniment. Cert este ca intotdeauna apare ceva. Este un moment bun sa va imbogatiti cunostintele, sa va rafinati strategiile si sa va asigurati ca aveti suficienti bani pentru momentul cand veti prinde “prada”. Se pare ca ursii din Alaska, care se hranesc in principal cu somoni, trebuie sa suporte perioade destul de lungi in care pestii nu se arata prin raurile bantuite de ei. Atunci cand vine sezonul bun, pestii apar la inceput in numar mic, insa ursii, chiar daca sunt slabiti si infometati, stau in asteptare si isi pastreaza resursele pentru momentul cand vor aparea foarte multi si va fi nevoie de mai putina energie consumata pentru o masa imbelsugata.

JUL 14
2015

Cativa baieti intr-un garaj

Este frumoasa ideea ca niste baieti pasionati s-au inchis intr-un garaj, au muncit enorm si au construit o firma de success.  Suna  putin a cliseu, dar chiar se intampla, iar exemplele vin mai ales din SUA. In Europa, si mai ales in Romania, foarte putini oameni se pot dedica unei idei care sa le acapareze complet viata pentru cativa ani sau mai mult. Noi avem nevoie de viata personala, de muzee, sa traim sanatos, sa mergem la concerte si sa ne zdruncinam cat mai putin. Este greu sa inoti impotriva curentului, dar daca reusesti ai un mare avantaj competitiv. Ma gandesc cum iti creezi un avantaj in Japonia, unde oamenii muncesc in mod curent peste 60 de ore pe saptamana.

Si este clar vorba nu numai de cantitatea de munca, ci si de dedicare, focus, energie canalizata spre acel obiectiv unic si o viata mult simplificata din toate celelalte puncte de vedere. Mereu am avut impresia ca Warren Buffett a reusit mai mult prin dedicarea fata de munca decat prin inteligenta. Evident ca este sclipitor, dar sunt multi oameni cu un IQ foarte mare care s-au pierdut pe drum.

In acest spirit al muncii cu pasiune pentru o idee de business, am fost impresionata de o carte pierduta prin biblioteca: “High Stakes, no prisoners”, de Charles Ferguson. Este o poveste de succes despre o firma start-up de software, numita Vermeer Technologies, care a fost construita si apoi vanduta lui Microsoft in anii ’90, atunci cand infloreau tehnologiile internet. Este scrisa de fondator, un om care se pare ca a avut toate ingredientele necesare pentru a reusi.

Tot procesul de la infiintarea firmei si pana la vanzarea ei pentru suma de 130 milioane de dolari s-a desfasurat in perioada aprilie 1994 – ianuarie 1996. In vara lui 1993 Ferguson a avut ideea de produs si apoi si-a gasit un partener mai tehnic cu care a pus bazele firmei in primavara anului urmator. Ideea a fost regandita si s-a renuntat la 2/3 din varianta initiala, deoarece era prea tarziu pentru ea: World Wide Web ajunsese deja in piata, iar ei vroiau initial sa creeze ceva asemanator. Au angajat primii oameni si au inceput realizarea produsului; au obtinut 4 milioane de dolari de la niste investitori de tip venture capitalists; au finalizat prima versiune a produsului FrontPage si la scurt timp l-au vandut, in urma unor negocieri complicate. Ulterior, FrontPage a devenit un standard in dezvoltarea de website-uri.

Charles Ferguson avea in jur de 40 ani si nu era foarte tehnic, in sensul ca nu scria cod. Insa a inteles suficient de bine domeniul incat sa sesiseze oportunitatile din piata si sa vina cu o idee inovatoare, dar care in acelasi timp sa se muleze pe tehnologiile existente, mai ales cele Microsoft, care deja dominau piata. Au facut si alti antreprenori produse care erau interesante in sine, dar au creat niste sateliti rataciti si prea independenti. Fondatorul firmei Vermeer avea background in matematica si stiinte politice, experienta in mediul academic si consultanta, si se considera suficient de versat pentru discutiile cu diversii parteneri de afaceri. Dar s-a dovedit ca lumea business inseamna ape tulburi cu multi rechini.

De la inceput au stiut ca vor fi nevoiti sa lucreze contra cronometru, pentru ca in domeniul tehnologiei internet lucrurile se miscau foarte repede. Chestiunea cheie era sa fii cu un pas inainte celorlalti, pentru ca la un moment dat, mai degraba mai devreme decat mai tarziu, faceau si altii un produs similar. Si norocul a fost ca marele gigant Microsoft a fost putin adormit: Bill Gates avusese o perioada de relaxare si nu a vazut venind marele val cu internetul.

Erau numerosi baieti brilianti prin garaje care lucrau de zor la produse in anii ’90, doar ca multe astfel de echipe erau formate din oameni foarte tineri de la A la Z, adica inclusiv fondatorii sau CEOs. Erau prea increzatori, ceea ce inseamna ca le lipsea prudenta atat de necesara intr-un domeniu in care proprietatea intelectuala este cheie. De asemenea, nu aveau experienta tehnica necesara pentru a face produse cu arhitectura solida si flexibila care sa aiba potentialul de a deveni complexe si de a se imbina cu tehnologiile existente. Ferguson a avut inspiratia sa-si formeze o echipa de oameni foarte buni si foarte experimentati, care desi nu mai erau la prima tinerete aveau inca foamea de a reusi: multi dintre ei lucrasera si avusesera actiuni in start-up-uri care nu fusesera suficient de inspirate incat sa reuseasca, asa ca nu adunasera prea multi bani. Echipa de inceput, inclusiv fondatorii, au pornit la drum fara sa castige nimic in prima perioada si unii dintre ei faceau fata cu greu cheltuielilor personale. Ferguson si-a pus in joc toti banii. Trebuie sa iti pui putin imaginatia la bataie ca sa iti dai seama ce inseamna cu adevarat ca la 40 de ani sa iti risti toate economiile si sa muncesti nebuneste intr-o initiativa cu sanse mari de esec.

La inceput nu au lucrat intr-un fel de garaj, ci fiecare de acasa, ceea ce este mai rau, pentru nu exista comunicare si nici motivare reciproca. Echipa a fost bine aleasa, pentru ca in final au construit un produs foarte bun. Insa intre timp a fost necesara o finantare serioasa si aici au intervenit venture capitalists. Acestia aveau interesul ca in momentul investitiei sa faca o evaluare cat mai modesta a firmei, astfel incat ei sa cumpere o bucata cat mai mare cu bani cat mai putini. Iar antreprenorii se aflau intr-o nebuloasa totala, intrucat ei nu stiau valoarea reala, mai ales intr-un stadiu intermediar al dezvoltarii produsului. Trebuie sa discuti cu cat mai multi investitori, sa faci mai multe runde de negocieri; este un joc al nervilor.

Intr-un stadiu ulterior, a fost nevoie de noi fonduri si aveau la dispozitie mai multe variante: o noua infuzie de capital de la venture capitalists, listarea la bursa sau vanzarea catre un competitor. S-a ales ultima varianta, insa jocul cu competitorii era foarte periculos, pentru ca acestia puteau alege sa ii distruga decat sa ii cumpere, mai ales daca in timpul negocierilor reuseau sa inteleaga produsul respectiv suficient de bine incat sa inceapa sa dezvolte singuri ceva similar. Un mamut de tipul Microsoft avea competenta si forta financiara necesara, precum si profilul moral de pradator incat sa omoare orice competitor.

Am mentionat mai devreme proprietatea intelectuala. Domenii precum tehnologia informatiei sau biotehnologia sunt foarte profitabile si tocmai de aceea toata lumea vrea sa fie acolo. Chiar si o firma mica din aceste domenii trebuie sa isi protejeze ideile inovatoare cu o armata de avocati, multiple contracte si o prudenta paranoica a antreprenorilor. Aceste firme au nevoie de finantare serioasa in primii ani, cand fac intens cercetare si dezvoltare dar nu prea produc bani, iar cele naive pot fi pacalite de potentialii investitori. Ei pot pretinde ca sunt interesati sa cumpere o parte din firma, sa solicite in acest scop o prezentare a produselor, ca ulterior sa plece cu ideile si puna bazele unei firme asemanatoare.

Alt aspect dificil legat de prezenta unor venture capitalisti in actionariat este ca acestia incearca uneori sa impuna idei cu care antreprenorul nu este de acord. Este cosmarul tuturor antreprenorilor, insa de multe ori sunt infranti, pentru ca ceilalti detin pachetul majoritar. In cazul firmei Vermeer, finantatorii au dorit un alt CEO decat antreprenorul. Ferguson l-a ales chiar el pe noul CEO, fiind presat de timp si “ajutat” de niste recomandari subiective, iar alegerea a fost cat se poate de proasta: la conducere a aparut un individ incompetent, care a stricat negoierile initiale avansand un pret mult prea mic si care a castigat o avere dupa cateva luni petrecute in firma. Insa ceea ce mi s-a parut interesant in aceasta parte a povestirii este faptul ca Ferguson nu a incercat sa il schimbe pe CEO, pentru ca ar fi introdus un factor suplimentar de stres intr-un moment cand situatia era si asa greu de controlat.

Surprizele placute si mai ales neplacute apareau incontinuu si era nevoie de reactii foarte spontane. Insa este impresionant cum in ciuda presiunii Ferguson reusea sa se mentina in cadrul unei strategii inchegate. Dezvoltarea produsului, protejarea lui fata de competitie, vanzarea de catre potentialii finantatori/ cumparatori, motivarea colaboratorilor – toate solicitau atentia lui si se cereau bine cantarite si armonizate.

Cartea contine multe explicatii interesante despre acordarea de optiuni pe actiuni (stock options) sau actiuni restrictionate (restricted shares) echipei initiale a unui start-up sau directorilor. Este un subiect aprins mai ales in SUA, pentru ca in conditiile in care multa lume este de acord cu furnizarea unor astfel de stimulente oamenilor care muncesc intens intr-un start-up nelistat la bursa, parerile sunt foarte negative in cazul directorilor din firmele mari si listate. Acesti oameni castiga sume imense chiar si atunci cand sunt incompetenti, mai ales daca fac cateva manevre corporatiste care duc la cresterea pretului actiunii.

In general, nu as recomanda investitiile in start-up-uri de tehnologie, la bursa sau ca business angel, pentru ca rata de esec este foarte mare. O solutie ar fi sa investesti intr-un pachet mai mare de firme, chiar intr-un index de tipul Nasdaq, intr-un moment cand este subevaluat. In acest fel, iei la pachet firme mari sau mici, castigatoare sau nu. Media poate fi buna, pentru ca este un domeniu in care castigatorii urca enorm.

Recomand cartea “High Stakes, no prisoners” pentru ca este o poveste de success foarte consistenta, cu multe fapte si pilde. Dupa ce analizezi mai mute astfel de “cazuri”, ajungi sa recunosti aproape intuitiv o firma care este condusa in directia buna. Asa ca nu ezitati sa cititi cat mai mult despre firmele de top si oamenii care au stat la baza lor.