Ghid de Investitii

Arhiva lunara: October 2015

OCT 21
2015

Sistem de investitii

Ai avut in ultima vreme manifestari de tipul: ai cumparat firme in care nu credeai cu adevarat, pe care nu le intelegeai bine; ti-ai dat seama dupa un timp ca ai cumparat la pret prea mare pentru ca iti era frica sa nu pierzi oportunitatea; ai avut ezitari mari la cumpararea sau vanzarea unor actiuni si pana la urma nu ai mai facut nimic; ai facut tranzactii la care cantitatea de actiuni cumparate sau vandute a fost stabilita dupa inspiratia de moment? In acest caz, probabil ca ar trebui sa iti rafinezi sistemul de investitii.

Ai putea spune si ca nu iti controlezi bine emotiile, ca nu iti stapanesti frica, lacomia si starea de confuzie in momentele importante. Dar de multe ori, aceasta lipsa de control nu este o cauza ci un efect, mai exact al faptului cu nu lucram suficient de rational. Charlie Munger, celebrul partener al lui Warren Buffett de la Berkshire Hathaway, a spus ca ceea ce l-a ajutat cel mai mult sa reuseasca in viata este faptul ca este rational. El considera ne ne putem “upgrade” puternic viata in toate aspectele ei daca invatam sa fim rationali – sa pare ca trebuie sa invatam pentru ca mediul social-cultural ne impinge spre o multime de rationamente eronate.

Multe greseli in investitii pot fi datorate faptului ca nu avem un sistem de lucru care sa aiba in vedere toate aspectele si etapele muncii de investitor. Investitorul incepator nu are bazele necesare pentru a-si elabora un sistem, asa ca el mai bine urmeaza fidel strategia (atat cat intelege din ea) unui guru al investitiilor pe care il admira. Insa intre timp ar trebui sa se se documenteze mult si sa invete din greseli. In timp, va lua cunostinta si de alti gurus, cu alte idei din care se poate inspira – nu este nici o problema daca nu ai idei inovatoare, e deja mare lucru daca reusesti sa castigi bani cu ideile copiate de la altii. Investitorul cu ceva experienta va stii ce idei, strategii se potrivesc mai bine cu personalitatea si calitatile lui si la un moment dat va fi pregatit sa-si elaboreze proproiul sistem. Insa o conditie importanta este ca el sa fie capabil sa invete din greselile pe care inevitabil le va face in activitatea practica. Este nevoie de cativa ani, probabil 4 -5, pentru a avea timp sa acumulezi cantitea necesara de informatii teoretice si suficient de multe experiente, inclusiv greseli, din partea practica, pentru a fi pregatit sa-ti elaborezi propriul sistem de investitii.

Sunt cateva elemente importante care ar trebui sa se regaseasca in acest sistem:

1) Definirea cercului de competenta

Am mai disecat acest concept si probabil ma voi mai referi la el si in viitor, pentru ca este esential. Cine nu cunoaste limitele propriului cerc de competenta si nu investeste doar in cadrul lui se poate astepta la rezultate nesatisfacatoare. Evident ca acest cerc trebuie sa existe cu adevarat, adica investitorul sa aiba competenta in anumite domenii.

Cel mai simplu este ca fiecare sa inceapa cu domeniile pe care le cunoaste deja datorita studiilor, experientei la job sau in afaceri. Majoritatea oamenilor au o singura specializare si exista cazuri in care raman focalizati pe aceasta atunci cand investesc; si chiar pot avea mare succes. Dar nu este tipic, in general investitorii doresc putina diversificare, asa ca adauga macar inca 1-2 industrii in cercul lor de competenta. Fiecare isi da seama singur care sunt tipurile de firme (din ce industrii) pe care este capabil sa le inteleaga si poate incepe o munca serioasa de documentare, cat mai detaliata posibil. Nu uitati ca un investitor ar trebui sa aiba capacitatea de a gasi si de a procesa o cantitate mare de informatii – cine are si o memorie buna va avea munca mai usoara, daca nu se va folosi de notite detaliate si bine documentate. Oricum, dupa ce vei analiza multe firme din industria respectiva vei incepe si sa retii diverse detalii.

2) Care sunt sursele de idei

Mai exact, unde gasesti firmele in care care investesti. Este posibil sa cauti pe siteurile mari care au o sectiune dedicata burselor, gen yahoo.com/finance sau google.com/finance, sa iei la rand firmele din indicele S&P 500, de exemplu, si sa vezi care dintre ele indeplineste criteriile tale. Aceste siteuri cuprind informatii financiare, insa nu se pot face sortari, asa ca se lucreaza “muncitoreste”. Posibilitatea sortarilor plus analize de firme sunt oferite de furnizorii profesionisti de informatii financiare, cei carora le platesti un abonament pentru acces, de tipul morningstar.com. Orice investitor ar trebui sa fie abonat la 2-3 astfel de furnizori bine alesi, pentru ca ei ofera posibilitatea de a selecta eficient firmele potrivite. In plus, ei furnizeaza si analize utile – un investitor nu trebuie neaparat sa analizeze singur, el poate citi si analizele altora, daca sunt surse competente, insa el va filtra totul prin mintea lui si este de asteptat sa aiba capaciteatea de sinteza.

O sursa foarte interesanta de idei este cercetarea portofoliilor marilor investitori profesionisti. Acestea se gasesc pe mai multe siteuri, unul dintre ele fiind whalewisdom.com – investitorii profesionisti sunt obligati sa isi faca publice trimestrial portofoliile si aceste informatii se gasesc in niste rapoarte numite 13F. Cunoscutul investitor Mohnish Pabrai considera ca el nu are idei bune, astfel incat copiaza de la altii ceea ce corespunde criteriilor sale.

3) Care sunt criteriile de selectie

Cand te indrepti catre sursele de idei, trebuie sa stii ce vrei, pentru ca acolo sunt liste cu sute si chiar mii din firme din care vei alege foarte putine, in mod normal. Pentru aceasta ar trebui sa ai niste criterii de selectie foarte bine alese. Aici este concentrata cea mai mare parte a strategiei de investitii. Se spune ca mintea umana nu poate lucra eficient cu mai mult de 7 criterii, asa ca ar trebui sa ne limitam la acest numar. Criterii frecvent alese de investitorii axati pe valoare (value investors) sunt: avantajul competitiv, calitatea managementului, salatatea financiara si, evident, pretul mic in raport cu valoarea intrinseca, adica reala, a firmei.

4) Cum masori indeplinirea criteriilor

Pentru fiecare criteriu este necesar sa ai mai multi indicatori, de preferat masurabili. De exemplu, pentru sanatatea financiara se pot folosi datorii/ capitalul actionarilor (debt/ equity), datorii pe termen scurt/ datorii pe termen lung (short-term debt/ long-term debt); pentru a evalua managementul se poate verifica cat % din capitalizarea bursiera reprezinta rascumpararile de actiuni, daca exista, care este valoarea achizitiilor in raport cu fluxul de numerar operational. Acesti indicatori ar trebui organizati intr-o lista de verificare (checklist), asa cum ne sfatuieste Charlie Munger, astfel incat sa le putem da valori si note. In acest fel, vom fi siguri ca, in febra investitiei, nu uitam sa verificam vreun aspect esential.

5) Care este structura portofoliului

Structura portofoliului inseamna cat % este suma investita vs numerar, care este numarul de actiuni in care investim si ce pondere are fiecare, iar acestea depind de strategia investitorului. Referitor la primul aspect, bunul simt ne spune ca ar trebui intotdeauna sa avem macar o mica parte in numerar, in caz ca apare o oportunitate foarte interesanta. Ar fi util sa avem mai mult numerar disponibil in situatiile in care piata este foarte scazuta, dar aceasta inseamna sa fi anticipat momentul si sa fi vandut niste actiuni cand preturile erau mari – ceea ce putem realiza, dar niciodata asa de bine cum am vrea. De obicei, se vorbeste despre procente care variaza de la 10% la 25% numerar, in functie de investitor si de situatia din piata, iar marele guru Peter Lynch zice ca nu prea pastreaza rezerve, ci vinde din actiunile pe care le detine atunci cand apare o oportunitate mai buna. Insa ar trebui retinut ca exista riscul sa ajungem la tranzactii prea dese de dragul optimizarilor, care nu pot fi facute perfect si ajungi mai mult sa pierzi.

Teoria spune ca investitorii axati pe valoare ar trebui sa detina putine firme pentru ca ei au un cerc de competenta, trebuie sa faca analize detaliate etc. In realitate este o plaja larga: marea majoritate au intre 4-5 si cateva zeci, dar exista si detinatori a sute de firme sau cazuri extreme precum Peter Lynch, care ajunsese la 1400 firme. Exista mai multe strategii care functioneaza, fiecare persoana isi stabileste gradul de diversificare care i se potriveste.

Ar trebui mentionat si ca in mod normal actiunile din portofoliu nu ar trebui sa aiba aceeasi pondere, deoarece intotdeauna unele sunt considerate mai bune dupa criterul calitatii sau al pretului. Insa si aici ar trebui ca fiecare sa isi stabileasca niste reguli, de exemplu: ponderea maxima a oricarei actiuni este 10%, actiunile care prezinta un punct de nesiguranta vor avea maxim 3% – sunt doar niste exemple, exista investitori mari la care valoarea unei actiuni, mai ales dupa ce i-a crescut pretul, a ajuns sa reprezinte 30 – 35% din total.

6) Cum alegi momentul de cumparare si vanzare actiuni

Acesta este un aspect care ar trebui stabilit macar in cadrul unor limite, pentru ca astfel se inlatura o serie de greseli. Am vorbit deseori despre frica si lacomia investitorilor, si anume ca frica ii opreste sa cumpere o actiune al carei pret scade precipitat, iar lacomia ii opreste sa vanda atunci cand actiunea a ajuns deja prea scumpa. Daca este o firma in care credem si dorim sa o detinem pe termen lung atunci nu o vindem chiar daca se scumpeste. Elementul cheie este sa stabilim intai valoarea intrinseca a firmei – de aici vine denumirea “investitori axati pe valoare”. Pretul de cumparare ar trebui sa fie semnificativ sub aceasta valoare (minim 20 – 25%), iar cel de vanzare undeva in jurul valorii intrinseci.

 

Cum spuneam mai devreme, elaborarea sistemului de investitii ar trebui realizata urmand pasi rationali si fara incercarea de a fi original – cine vrea originalitate ar trebui sa isi aleaga alta cariera. Pentru un investitor este in regula sa adopte ideile unor oameni valorosi, dar numai acele idei care il reprezinta si care pot fi asamblate intr-un sistem consistent. Se poate adopta integral strategia unui singur guru al investitiilor, daca se intampla sa se potriveasca, dar tot este ceva de munca pentru ca nimeni nu isi publica toate metodele de lucru. Oricum ai face, important este sa actionezi rational si o sa-ti mearga bine.

OCT 12
2015

Cazul IBM

Am scris acum 2 ani un articol despre surprinzatoarea decizie a lui Warren Buffett de a cumpara un pachet important de actiuni ale cunoscutei firme IBM. El a inceput sa cumpere in primul trimestru al anului 2011 si continuat pana in prezent. Lumea a fost uimita din doua motive: pentru ca IBM este o firma de tehnologia informatiei, domeniu care nu intra in cercul de competenta a lui Buffett, si pentru ca rezultatele sale au fost din ce in ce mai slabe.

Buffett a spus de nenumarate ori ca nu il intereseaza domeniul tehnologiei si dovada cea mai buna este ca a rezistat tentatiei de a cumpara firme de acest tip in anii ’90, cand acestea au cunoscut un boom enorm. In acea perioada, el a rezistat eroic in fata tuturor ironiilor ca e depsit de situatie, ca nu intelege ca vremurile s-au schimbat etc. Si dupa o viata in care a ignorat acest domeniu, la 80 de ani s-a gandit sa investeasca intr-un mamut tehnologic ca IBM! Insa el considera ca a ramas fidel principiilor sale, explicand ca nu considera IBM exact o firma de tehnologie, ci mai degraba de servicii. In acelasi timp, CEO-ul IBM afirma recent ca “Every company I know is going to be a technology company.” Niste afirmatii interesante, care ar trebui cu siguranta analizate in cadrul acestui articol.

Am mentionat ca rezultatele firmei au fost si continua sa fie slabe. Mai concret, fata de 2011 vanzarile au scazut cu aproape 19% si profitul cu 29%.  Ca urmare, pretul actiunii este aproximativ la acelasi nivel cu ianuarie 2011, in conditiile in care S&P 500 a crescut in jur de 65% in aceeasi perioada. Profitul per actiune (Earnings Per Share – EPS) a fost 13.06 USD in 2011 si 11.36 USD pentru ultimele 12 luni, aceasta in conditiile in care firma a facut rescumparari de actiuni (share repurchases) de 12 pana la 15 miliarde USD anual din 2011 pana in 2014; si se stie ca prin aceasta activitate scade numarul de actiuni, ceea ce duce la o crestere a EPS.

Un motiv important pentru care Buffett a cumparat aceasta firma este faptul ca ea are o atitudine pro actionari si printre manifestarile acesteia se numara rascumpararile de actiuni, despre care el a vorbit cu multa incantare in numerose momente. O firma are la dispozitie mai multe modalitatati de alocare a capitalulu castigat din operatiunile sale, in principal investitiile pentru crestere organica, achizitiile, dividendele, rascumpararile de actiuni. Multi CEO aleg sa faca achizitii dezavantajoase, insa mai bine ar imparti banii intre celelalte 3 modalitati de alocare a lor, mai sanatoase. Uneori insa nu sunt suficiente proiecte interne in care sa investeasca, dividendele sunt bune insa sunt impozitate, asa ca rascumpararile sunt o modalitate avantajoasa de a intoarce bani actionarilor – cum spuneam, devin mai putine actiuni, asa ca ca aceeasi “prajitura” (care poate fi masurata in vanzari, profit, cash  flow sau ce vrem noi) se imparte in mai putine felii, deci fiecare dintre ele este mai mare.

IBM este o firma foarte mare si intelept ar fi sa nu asteptam ca vanzarile ei sa mai creasca prea mult, insa ar fi normal ca ele nici sa nu scada. In acest lucru se intampla, profitul a scazut si mai accelerat, chiar si EPS au scazut, in ciuda mecanismelor de rascumparare decrise mai sus. Iar  Buffett si ceilalti care si-au facut socoteala ca IBM intoarce actionarilor cam 8% din capitalizare (la valoarea din 2011), prin dividend plus rascumparari, au motive de intristare, pentru ca firma a anuntat ca diminueaza ritmul rascumpararilor.

Explicatia afirmatiei lui Buffett ca IBM este firma de servicii, nu de tehnologie, este faptul ca ea are ca si clienti in principal companii mari carora le ofera servicii recurente si foarte complexe; le ofera o infrastructura care este foarte “sticky”, pentru ca departamentelor de IT le este foarte greu sa o schimbe cu alta. In felul acesta, IBM detine un avantaj competitiv (economic moat) foarte solid, iar castigurile sale sunt mult mai stabile decat ale unei firme obisnuite de tehnologie.

Cand Buffett a inceput sa cumpere IBM era inca CEO Samuel Palmisano, care in ultimii 10 ani realizase un “turnaround” al firmei, printr-o trecere dinspre hardware spre software si servicii. In aceasta perioada vanzarile au crescut putin, insa profitul ceva mai mult (a crescut profitabilitatea), iar Buffett s-a declarat multumit de Palmisano, a considerat ca el a “delivered bigtime”. Palmisano s-a retras din firma ca un star si in ianuarie 2012 a fost inlocuit de actualul CEO – Virginia “Ginni” Rometty. Nu este clar daca Buffett stia de aceasta inlocuire atunci cand a inceput sa investeasca.

Doamna Rometty este o veterana a IBM – lucreaza acolo din 1981 – si este o persoana extrem de energica si carismatica. Daca urmariti cateva dintre interviurile ei, veti observa ca este placuta, stie sa isi vanda ideile, este tot timpul calma si pozitiva. La scurt timp dupa ce a fost numita CEO s-a intalnit cu cei mai important clienti ai sai pentru a afla ce ar putea face IBM ca sa le rezolve problemele mai bine. L-a  uimit pe interlocutorul de la Johnson & Johnson cand ea s-a dus la intalnire cunoscand detalii surprinzatoare despre firma de farmaceutice, deci putem afirma cu incredere ca doamna Rometty poseda abilitati de comunicare si talent de vanzator la cel mai inalt nivel.

Ce se mai observa din disursurile actualului CEO este tendinta de a-si asuma riscuri, de a imbratisa noutatea, de a se afla intr-un process de transformare continua, ceea ce a aplicat si in business: “I can only change a company this size by making big bets in new markets”. De cand a venit Rometty, firma a  continuat procesul inovatiei interne, dar a facut si numeroase achizitii (in jur de 30), completate de vanzarea segmentelor de business neprofitabile. Ritmul la IBM este acum foarte alert, exact ca in firmele cele mai avangardiste de tehnologie, care se grabesc pentru a nu rata startul in vreo tendinta revolutionara. Daca Palmisano facea schimbari cu pasi mici si pe piete despre care stia ca le poate domina, Rometty face salturi riscante spre cele mai noi domenii, indiferent daca firma are sau nu experienta necesara pentru a se impune.

Ceea ce reprezenta mai demult baza acestei companii, si anume segmentul hardware (nu uitati ca ea se numeste International Business Machines), a ajuns la o pondere de 16% din vanzari in 2011 si apoi 11% in 2014. Cand IBM a vandut recent divizia producatoare de cipuri, directorul financiar a martutrisit ca este ca o “spinal removal surgery” aceasta inlaturare unei componente care era candva o piesa cheie a segmentului hardware. Face sens ce spune Virginia Rometty ca divizia trebuia vanduta pentru ca nu mai facea profituri, ci doar “empty calories”, insa aceasta este o mica atentionare ca in IBM au loc schimbari majore.

Cum spuneam, principalii client ai lui IBM au fost mereu companiile, dintre cele mai mari, iar actualul CEO tot spre ele isi concentraza eforturile. Rometty porneste de la ideea foarte actuala ca traim intr-o era a informatiei si cine reuseste sa utilizeze cel mai bine informatia pe care o are la dispozitie este cel care va fi castigator. Cea mai mare provocare a firmelor de tehnologie ar fi aceea de a le ajuta pe celelalte sa gestioneze inteligent datele pe care le au la dispozitie. Si, continuand rationamentul, firmele din diversele domenii care vor domina pietele sunt cele care vor folosi aceste tehnologii inovative in afacerea lor – in sensul acesta afirma Rometty ca toate companiile vor fi de tehnologie. De exemplu, marele retailer Wall Mart a facut un salt mare atunci cand a folosit un software care ii analiza toate informatiile despre cumparaturile facute de clienti in toate magazinele sale, astfel incat firma sa poata face o mai buna gestiune a stocurilor si sa isi reduca mult costurile, Mai nou, retailerii fac analize de date pentru a descoperi preferintele clientilor si a le trimite informari pe dispozitivele mobile.

Tendintele spre care se indreapta in prezent IBM cu mult avant sunt: cloud computing, cybersecurity, analytics, social networking si mobile technologies. Acestea luate impreuna au reprezentat 15% din vanzarile IBM in 2011, 27% in 2014 si intentia este ca ele sa aiba o pondere de 40% in 2018. Cei familiarizati cat de cat cu domeniul tehnologiei stiu ce inseamna cloud computing si nu voi mentiona decat ca pe aceasta piata IBM se lupta cu nume mari precum Google si Amazon, dar este imperativ sa fie si ei prezenti. Referitor la cybersecurity: IBM lucreaza cu firme mari pentru care aspectul securitatea informatiei este in majoritatea cazurilor cel mai important si trecerea firmelor spre online necesita niste masuri de protectie adaptate la noul mod de functionare.

Analytics, social networking si mobile technologies se refera la zona avangardista si “trendy” la care m-am referit mai devreme. Mai apare un concept asociat cu ele – Big Data – adica exact acea cantitae enorma de informatii cu care sunt bombardate toate firmele (si oamenii). Daca folosesc instrumente inteligente capabile sa analizeze aceste date – aici intervine segmenul analytics – ele vor fi capabile de decizii inteligente. Aceste instrumente vor putea patrunde inclusiv in retelele sociale, care dispun de o cantitate enorma de informatii valoroase – aici vorbim de social networking. De asemenea, se pare ca orice firma care se respecta trebuie sa isi asigure prezenta pe dispozitivele mobile – ai astfel avem mobile technologies. Asa intelegem parteneriatele cu fostul inamic Apple, cu Twitter si Facebook, situatie care ar fi fost greu se imaginat in trecut (chiar si acum este).

Insa nu am ajuns inca la varf: analiza datelor evolueaza de la cautari, clasificari si alte modalitati de a opera cu datele dupa algoritmi deterministi la capacitatea de unor sisteme computerizate de a lua decizii in mediu incert, utilizand probabilitati si avand posibilitatea de auto-invatare – cognitive computing.    Incununarea initiativelor de gestionare inteligenta a informatiei este sistemul computerizat Watson, despre care executivii IBM vorbesc cu atata patima de parca suntem in asteptarea unei divinitati care va cobori pe pamant. In varianta negativa, apare frica ca ne va alerga in curand un Terminator, caci Watson este un sistem de inteligenta artificiala, care va rezolva sarcini din ce in ce mai dificile (si a aparut sub forma unui robot intr-o prezentare).

Prima varianta a supercomputerului Watson a aparut in 2011, cand acesta a castigat un concurs televizat numit Jeopardy impotriva a doi invingatori ai editiilor anterioare. De atunci au fost investitii de miliarde de USD in acest sistem, care a ajuns sa foloseasca 90 de servere, sa utilizeze sute de milioane de pagini de date si sa inglobeze peste 100 de tehnici de analiza a limbajului natural, identificare a surselor, generare si ierarhizare a ipotezelor etc. Telul lui IBM este ca Watson va fi folosit in companii din diverse domenii pentru a ajuta oamenii sa ia decizii oricat de complexe (sau pentru a-i inlocui!). Este un obiectiv infricosator de ambitios, cu diverse implicatii morale, insa momentan discut doar aspectele de business.

De la o companie de IT foarte conservatoare IBM a devenit una de “cutting edge tehnology”, ceea ce este un domeniu reconoscut ca fiind riscant; pot fi mari castigatori, dar se si poate pierde in still mare. De asemenea, firma se supune unor schimbari majore, care o transforma intr-un alt “animal” decat era inainte, iar astfel de schimbari nu sunt considerate in general foarte sanatoase, mai ales daca se intampla rapid si daca “animalul” este un mamut. In plus, am impresia ca firma isi propune teluri prea complexe – ganditi-va doar la supercomputerul Watson care va fi omniprezent si omniscient; si altii isi propun sa fie foarte buni, insa cu o arie de acoperire mai mica.

IBM se misca acum pe un teren periculos, unde riscurile sunt mai mari decat inainte. Si ceea ce isi propun ei este atat de ambitios incat necesita o capacitate de executie deosebita a CEO-ului, capacitate de care poate ca nu era nevoie atunci cand firma era mai “plictisitoare”. IBM avea intr-adevar nevoie sa faca niste transformari, dar acum a facut cam multe si poate ca nu sunt atat de mari sansele ca aceasta doamna Rometty sa fie un CEO de geniu, capabil de o executie excelenta a planului sau complicat. Poate ca Buffett a inteles mai multe decat mine despre aceasta firma si lucrurile “se leaga” mai bine in analiza lui (sanse mari), dar atata timp cat nu vad ce a vazut el raman fidela principiului de a investi doar in firmele despre care sunt personal convinsa ca sunt valoroase. Iar de la Buffett am in minte ce a spus despre firmele care incearca sa se schimbe in mai bine: ca majoritatea sunt “turnarounds that never turn”.

 

OCT 05
2015

Capacitatea de executie a CEO-ului

Am participant recent la o conferinta in cadrul careia unul dintre invitatii importanti era Radu Georgescu – cunoscut antreprenor si investitor in firme din domeniul tehnologiei. Dupa ce a creat, dezvoltat si vandut mai multe firme, acum este foarte interesat sa investeasca in firmele altora. Primeste foarte multe propuneri in acest sens – cam 200 de emailuri pe luna – insa dintre acestea selecteaza doar 1 – 2 afaceri pe an. Are o baza de selectie care poate face invidios si un investitor la bursa.

Georgescu foloseste numeroase criterii pentru a face o selectie atat de severa, mai concret are un check-list cu numeroase intrebari. Printre acestea, exista anumite aspecte care il privesc pe antreprenorul afacerii respective: “chimia” dintre el si cumparator (5%), viziunea (15%) si capacitatea de executie (80%). “Chimia”, are aproape intotdeuna un rol in achizitiile de firme, insa ar trebui ca acesta sa fie unul minor. Viziunea sau ideea are mai putina importanta decat s-ar crede, chiar si in domeniul tehnologiei – nu de idei duce lipsa lumea. Intrebat care sunt tendintele viitorului in domeniul tehnologiei, Georgescu a spus ca nu poate raspunde, ca nu este un vizionar. El alege proiectele sau firmele in care investeste mai mult in functie de capacitatea de executie a antreprenorului decat de idee, mai exact capacitatea acestuia de a pune in practica ideea, de a duce la indeplinire planul de afaceri.

Ar trebui mentionat ca investitori precum Radu Georgescu cumpara firme (de obicei un pachet majoritar, dar nu 100%), mentinand in functie managementul – aceasta este chiar o conditie pentru realizarea achizitiei. Cumparatorul este doar investitor, nu este interesat sa “run” afacerea. Este vorba in general de firme aflate la inceput de drum si care au mare potential, nu de firme mari ale caror produse/ servicii sunt cunoscute pe piata si care isi pot permite sa fie conduse de un management mediocru. In cazul strat-up-urilor, capacitatea antreprenorului de a face lucrurile sa se intample este determinanta pentru succesul afacerii. Si nu exista o reteta pentru o buna exacutie a planului, fiecare antreprenor este unic si rezolva lucrurile in felul sau.

Radu Georgescu ii sfatuieste pe detinatorii de afaceri mici ca atunci cand incearca sa isi vanda firma sa renunte la modestie si sa vorbeasca mai mult despre realizarile lor din trecut si mai putin despre ceea ce spera sa se intample in viitor. Viitorul este incert, in schimb realizarile din trecut sunt reale si spun mult despre puterea de executie. Ei ar trebui sa vorbeasca inclusiv despre esecuri pentru ca mai ales daca sunt constientizate, asumate, ele indica ca respectivele greseli nu vor mai fi repetate. De asemenea, ei ar trebui sa mentioneze si realizarile mai vechi, care nu au legatura cu afacerea actuala, pentru ca ele ofera indicii suplimentare despre ceea ce este persoana respectiva capabila sa realizeze.

Este foarte util sa acumulam sfaturi de la antreprenorii care, precum Radu Goergescu, cumpara pachete majoritare ale unor firme si care devin adevarati “owner-i” de firme. Ca si investitori la bursa ar trebui sa avem de fapt atitudinea celui care detine firma cu totul sau majoritar, adica sa o privim ca pe o afacere si nu ca pe o actiune. Iar experienta unor astfel de investitori complecsi, care au vazut firmele de aproape, au vorbit cu antreprenorii, au avut acces la mai multe informatii, ne poate furniza idei despre ce este important de observat atunci cand studiem o firma. Iar faptul ca Radu Georgescu insista atat de mult pe puterea de executie a antreprenorului inseamna ca aceasta este un factor important in succesul unei firme.

Dupa cum se stie, Warren Buffet cumpara deseori pachete majoritare ale unor firme, iar in ultimii ani a preferat din ce in ce mai mult aceasta modalitate de investitie decat cumpararea de actiuni la bursa. El gestioneaza sume enorme si este greu sa gaseasca suficiente firme (sau suficient de mari) listate la bursa care sa fie de buna calitate si la pretul corespunzator. In plus, lui Buffett ii place sa faca din uriasa sa firma Berkshire Hathaway o “palarie” sub care unele cele mai valoroase companii americane sa se poata dezvolta nestingherite, ba chiar ajutate de avantajele oferite de apartenenta la o entitate foarte mare si foarte respectata.

Cand primeste o solicitare de la un antreprenor care doreste sa isi vanda firma, dupa ce le exclude pe cele din afara cercului sau de competenta si pe cele prea mici, Buffett se uita in primul rand la rapoartele financiare. El afirma ca are nevoie de foarte putin timp ca sa isi dea seama daca cifrele unei firme indica predictibilitatea castigurilor si avantajul competitiv (economic moat) cautat de el. Pasul urmator este intalnirea cu antreprenorul, cel care va conduce firma in continuare: Buffett cumpara doar cu conditia ca managementul din acel moment sa ramana in functie, pentru ca el nu are niciodata intentia sa schimbe conducerea sau sa interfereze in vreun fel cu deciziile operationale ale acesteia. Dupa achizitie, el se intereseaza de rezultate si participa doar la deciziile de directionare a profitului (daca sa fie reinvestit sau directionat catre firma mama, de exemplu).

Tocmai de aceea este atat de important antreprenorul/ managerul general al firmei achizitionate. In plus, Buffett afirma deseori ca vrea sa lucreze doar cu oameni care ii plac, deci cauta si el acea “chimie”. El are numeroase relatari despre oameni deosebiti pe care i-a intalnit cumparand firme: care aveau o motivatie si o determinare enorma, traiau doar pentru afacerea respectiva, controlau obsesiv procesele de productie, cereau imposibilul de la angajatii lor … adica oameni catre fac lucrurile sa se intample (si sa se intample foarte bine).

Unul dintre cele mai pregnante personaje de acest tip ale lui Buffett este celebra Rose Blumkin. Ea s-a nascut in Rusia in 1893, intr-o familie de evrei saraci. Lucrand in magazinul mamei ei de la varsta de 6 ani si vazandu-si parintii zbatandu-se in lipsuri, si-a promis ca va merge in SUA si va face bani multi acolo. S-a casatorit la 20 de ani, sotul ei a plecat primul in SUA, iar ea l-a urmat la scurt timp traversand Siberia, apoi China si Japonia. Nu mersese la scoala, nu stia deloc engleza, invatase doar aritmetica acasa. Sotul ei a inceput sa vanda haine second hand in orasul Omaha, iar ea s-a ocupat in primii ani de familia care tot crestea. La un moment dat, intr-o perioada dificila, nu a ezitat sa isi vanda toata mobila din casa pentru a supravietui.  In 1937 Rose a deschis un magazin de mobila – Nebraska Furniture Mart – intr-un subsol, cu o investitie de 500 USD. Afacerea crestea tot mai mare pentru ca Rose vindea la cele mai mici preturi de pe piata. Motto-ul ei, care a ramas celebru, era: “Sell cheap and tell the truth”. Concurentii furiosi au convins producatorii locali sa nu ii mai furnizeze nimic, insa ea s-a descurcat si a cumparat marfa din alte orase. A prosperat in continuare si astfel Nebraska Furniture Mart a ajuns cel mai mare retailer de mobila din tara. Rose a muncit mereu 7 zile din 7, fara vacante (zicea ca “vacation is a dirty word”), fara distractii,. Cand nu se afla in locul preferat, adica la magazinul sau, facea vizite la competitie.

Rezident din Omaha, Warren Buffett a fost fascinat de aceasta povestea de succes si de persoana incredibila din spatele ei. A cumparat 90% din afacere in 1983, dupa o scurta analiza a documentelelor si o strangere de mana – fara auditori, fara banci de investitii, doar increderea ca afacerea va fi condusa in acelasi mod in continuare:  “We gave Mrs. B a check for fifty-five million dollars and she gave us her word. Her word was as good as the Bank of England.” Si asa a fost, doar ca dupa cativa ani, cand Rose Blumkin avea 95 de ani, copiii si nepotii au fortat-o sa se retraga, iar ea a infiintat un magazin care sa ii concureze. Chiar a reusit sa le creeze probleme si a devenit al 3-lea magazin de covoare din tara. Buffett a fost nevoit sa cumpere si acest business creat de Mrs. B, cum o numeau toti, si sa o reconcilieze pe antreprenoare cu familia ei, regretand in gluma ca nu a semnat la inceput un acord de non-competitie cu ea. El a recunoscut ca: “I’d rather wrestle grizzlies than compete with Mrs. B and her progeny”. Daca avea de ales pentru a conducerea unei firme intre primii 20 CEO din America, cei mai buni 20 absolventi de facultati si Mrs. B, Buffett ar fi ales-o pe Mrs. B in orice moment. Pentru ca ea avea o pasiune pentru business comparabila cu cea a lui Sam Walton (fondatorul Wall Mart); si un extraordinar simt al comertului – fiica sa spunea ca negocierile sunt ca oxigenul pentru ea, iar clientul este cel mai important (copiii ei erau doar pe locul 2). A trait pana la 104 ani si a muncit aproape pana la sfarsit – in ultimii ani folosea o masinuta de golf ca sa se deplaseze prin magazin.

Astfel de antreprenori si conducatori de firme sunt cautati de investitorii buni. Chiar si atunci cand cumperi o firma listata la bursa, cu CEO care nu este si fondator, trebuie cautate cat mai multe dintre calitatile antreprenorilor de succes. In primul rand, un CEO bun este atasat de firma pe care o conduce si se comporta ca si cum ar fi a lui – aproape nimic nu iti da mai multa grija si idei bune decat sentimentul ca business-ul e al tau. Si poate fi chiar un sentiment intemeiat al proprietatii daca o buna parte din averea CEO-ului este compusa din actiuni ale firmei. Si longevitatea lui intr-o firma este un semn de loialitate, ca el nu pleaca imediat ce primeste o oferta mai buna.

Este util ca atunci cand analizati o firma sa vizionati si cateva interviuri cu CEO-ul si conferintele de presa trimestriale, insa cu mare precautie: de multe ori sunt persoane foarte carismatice, stiu exact ce vrei sa auzi, au amestecul potrivit de indrazneala si modestie si toate ingredientele care i-au ajutat sa urce pe scara ierarhica. Aproape ca merita si acordati bile albe celor mai ursuzi, mai putin rafinati si mai abrupti in comunicare, insa acestia sunt foarte putini. De fapt, din discursurile lor ar trebui ignorate toate cuvintele bombastice si promisiunile si de retinut numai realizarile din trecut, cele care sunt concrete, verificabile si se reflecta in rezultatele financiare; si de verificat daca s-au realizat planurile din trecut.

Din articolele gasite pe internet si din alte surse, ar trebui depistat stilul de conducere al CEO-ului si urmarita in special capacitatea de executie. Feriti-va de cei cu un stil prea corporatist, care conduc din cubul lor de sticla de la sediul central, inconjurati doar de directorii de la varf, care apeleaza la o armata de consultanti pentru a-si elabora strategiile si comunica cu angajatii doar prin intermediul unor rapoarte. Cei buni au un spirit practic care ii apropie de antreprenori si un stil simplu, concentrat pe esential –  Mrs. B. ajunsese sa conduca un business mare dupa principii vechi de cand lumea, fara a sti sa scrie si sa citeasca in engleza. Cei buni isi viziteaza des fabricile sau magazinele, vorbesc cu o diversitate de oameni din firma, sting lumina dupa ce pleaca angajatii ca sa faca economii etc. Evident ca nu fac ei munca operationala, insa din realitatea concreta isi extrag deciziile, nu din prezentarile unor consultanti.

Capacitatea de executie poate fi bine verificata in momentele dificile din viata firmei – vezi situatia cand Mrs. B a fost boicotata de producatorii locali, insa ea a gasit solutii. De asemenea, ar trebui urmarit daca au existat in trecut greseli grave, stupide din partea managerului general, pentru ca evitarea acestora poate fi mai utila decat suma ideilor bune (insa se accepta greselile rezonabile care sunt recunoscute de CEO). Iar pozitionarea fata de competitie ar trebui sa se realizeze in sensul ca stie ce trebuie facut ca sa se diferentieze de aceasta – Mrs. B a ales sa fie cel mai ieftin retailer de mobila si se pare ca avea metodele necesare pentru a-si atinge scopul.

Exista un aspect interesant legat de managerii (fosti antreprenori) firmelor cumparate de Buffett: el le pune conditia sa ramana la conducere desi ei devin mai bogati cu niste zeci de milioane de USD, de obicei. De ce nu vor sa se retraga si sa isi cumpere o casa luxoasa langa o plaja, cum vrea (aproape) toata lumea? Pentru ca ei au o enorma pasiune pentru afacerea respectiva, este ceea ce ii alimenteaza cu entuziasm si le da un scop in viata. Si mai au o determinare, o putere de a face lucrurile sa se intample care nu poate fi scoasa la pensie. Unii spun ca Rose Blumkin a muncit pana la 100 de ani pentru ca a avut noroc sa fie inzestrata cu o sanatate buna si cu multa energie. Dar se poate spune si ca a trait asa mult pentru ca a avut o viata activa si plina de sens si nu a avut timp sa isi faca grij pentru ca imbatranea.