Ghid de Investitii
NOV 23
2011

Investitii cu bani imprumutati

Publicat de in cu 0 comentarii

In articolul precedent, cel despre filmul “Margin Call”, am vorbit despre lacomie si practicile riscante, insa a venit momentul sa abordez mai detaliat si mai “tehnic” una dintre cele mai riscante practici: folosirea indatorarii pentru investitie. Sa vedem cum se pot face investitii cu bani imprumutati, care sunt avantajele si dezavantajele si cat de periculoasa este datoria excesiva.

Efectul de levier/ parghie (leverage) inseamna, in termeni financiari, utilizarea banilor imprumutati ca sa maresti rentabilitatea investitiei. Se numeste “parghie” deoarece cu un capital propriu destul de mic investit se pot obtine castiguri (dar si pierderi) semnificative, atunci cand gradul de indatorare este mare. Vorbim atat despre indivizi cat si despre firme ca sunt “leveraged” atunci cand folosesc datoria ca sa obtina un castig oarecare.

In cazul investitorului individual, spunem ca el cumpara in marja (buying on margin) atunci cand imprumuta bani de la brokerul lui, astfel incat el va putea cumpara mai multe actiuni decat in mod normal. Pentru aceasta el are nevoie sa deschida un cont in marja (margin account), care este diferit de obisnuitul cont de numerar (cash account) si care va necesita depunerea unei sume cel putin egala cu minimul cerut de brokerul respectiv. Sa nu uitam ca orice imprumut se plateste, deci brokerul va cere o dobanda, pe langa comisioanele pentru tranzactii.

Marja intiala (initial margin) este de fapt suma care o aduce investitorul din buzunarul lui, capitalul propriu, la deschiderea contului. Intotdeauna  se cere o marja minima –  in cazul actiunilor avem de obicei minim 50% marja (si, implicit, maxim 50% imprumutul), adica cel putin 50% din pretul platit pentru actiuni trebuie sa fie din fondurile proprii. Dupa prima tranzactie de cumparare, punctul de referinta va fi marja de mentenanta (maintenance margin), care de multe ori este mai mica decat cea initiala (ca sa nu fie pus investitorul in dificultate inca de la primele tranzactii) si care va trebui respectata pe tot parcusul utilizarii contului. In momenul cand valoarea actiunilor scade si deci ponderea capitalului propriu scade (pentru ca toata pierderea este scazuta din capitalul propriu), atunci apare celebrul apel de marja (margin call) prin care brokerul te forteaza sa mai aduci bani in cont, ca sa revii la proportia ceruta. Evident, te poti imprumuta mai putin, sa zicem sa ai la inceput o contributie proprie de 70%, si atunci lucrezi mai putin riscant si apelurile de marja apar mai rar.

Cerintele referitoare la marja sunt stabilite de broker respectand legislatia din tara respectiva. Ele sunt diferite si in functie de tipul de investitie – exista instrumente mai speculative decat actiunile simple (de exemplu CFD = Contract For Differences) la care marja poate fi mult mai mica. Dar nu aspectele legale ne intereseaza acum, ci mai ales cum functioneaza investitia in marja.

Sa zicem ca faci o investitie de 20.000 USD, folosind 10.000 fonduri proprii (marja 50%) si restul banilor sunt imprumutati de la broker, pentru a cumpara 100 bucati X 200 USD din actiunea AAA. Daca valoarea actiunii creste 20%, la 240, valoarea totala va fi 24.000 USD, iar castigul va fi 4.000 USD ca suma efectiva si 40% procentual – deci observam cum faptul ca jumatate din bani sunt imprumutati ne ajuta sa avem o rentabilitate de 40% la fondurile proprii in loc de 20% cum ar fi fost in mod normal. Insa daca are loc o scadere similara, de 20%, noua valoare fiind 16.000, vom avea o pierdere de 40%, iar brokerul ne va solicita sa depunem suma suplimentara de 2.000 USD (consideram ca marja de mentenanta este tot 50%): in urma pierderii, datoria ramane tot 10.000 USD, insa fondurile proprii scad la 6.000, deci trebuie sa adaugam 2.000 USD ca sa ajungem la marja ceruta de 50% X 16.000 = 8.000.

Dar daca marja ar fi 20%? Aceeasi suma de 10.000 USD o putem folosi pentru o investitie de 50.000 USD, adica sa cumparam 250 bucati din actiunea AAA. O crestere de 20% aduce un castig de 10.000 USD, adica o frumoasa rentabilitate de 100%, insa o scadere similara va “curata” intreg capitalul propriu de 10.000 USD. Deci se observa clar cum functioneaza efectul de parghie: este o sabie cu 2 taisuri care amplifica in egala masura castigurile si pierderile. Cu cat indatorarea este mai mare, cu atat efectul este mai puternic, intrucat toate pierderile se scad din capitalul nostru, nu si din banii brokerului. El doar intermediaza tranzactiile si ne imprumuta cu bani, nu preia din riscurile investitilor noastre.

 

In momentul cand au loc pierderi si brokerul face apelul de suplimentare a marjei, clientul are dispozitie pana la 3 zile sa aduca banii ceruti. Daca acest lucru nu se intampla, atunci brokerul incepe sa vanda actiuni din portofoliu, de multe ori dupa bunul plac – adica nu te intreaba ce sa vanda. Brokerul are dreptul sa vanda deoarece actiunile reprezinta garantia (collateral) pentru imprumutul acordat. Daca nu ar fi fost vorba de bani imprumutati sau clientul are fonduri suplimentare, el ar putea astepta linistit pana cand preturile, eventual, cresc la loc. Iar daca actiunile sunt valoroase si nu au fost cumparate la preturi prea mari, cu siguranta vor creste. Pierderile sunt doar pe hartie atata timp cat actiunile nu sunt vandute. De aici rezulta clar ca investitorul ar trebui sa aiba suficiente rezerve de capital, astfel incat sa raspune pozitiv apelurilor de marja. Sau sa nu se imprumute.

La nivelul unei firme, vorbim de “leverage” atunci cand ea foloseste imprumuturi ca sa obtina profit – ceea ce este cazul multor firme. Si chiar este indicat sa functioneze cu ceva datorie, mai ales in tarile dezvoltate, unde dobanzile sunt mici, si mai ales pentru firmele mari, care obtin dobanzi si mai mici, pentru ca rentabilitatea obtinuta poate fi mult mai mare decat costul imprumutului (daca firma are niste proiecte interesante in care sa investeasca). Iar imprumutul este de obicei mai ieftin decat sa atragi alti bani de la actionari (voi explica in alt articol de ce). Insa datoria nu trebuie sa fie mare; raportul datorii/ capital propriu (debt/ equity) sa nu depaseasca in general 50%.

Sa trecem la urmatorul nivel si sa analizam putin bancile. Cele mari sunt puternic conectate cu in intreaga lume, intrucat au filiale in multe tari si isi vand produsele peste tot. In acelasi timp, la fiecare banca sunt depuse economiile unui numar mare sau foarte mare de oameni. In consecinta, falimentul unei banci din cauza datoriilor sau alta cauza produce pagube mult mai mari decat falimentul unei firme oarecare.

Multi economisti sustin ca o contributie semnificativa la ultima criza financiara a avut-o faptul ca multe entitati nu erau doar indatorate, ci supraindatorate (overleveraged). Focusul a fost mai ales pe bancile de investitii (si alte institutii financiare din aceeasi gama), care erau supraindatorate Ele nu erau reglementate ca si bancile comerciale, deci aveau mai mare libertate, dar si pentru ca au facut diverse jonglerii contabile (legale) pentru a parea ca au datorii mai mici.

In cazul bancilor, gradul de indatorare se evalueaza diferit de al altor firme.  Daca in cazul unei banci comerciale, indicatorul de indatorare (active/ capital propriu) nu poate depasi 12.5:1, bancile de investitii au ajuns in momentul crizei la valori de 50:1, 60:1 sau mai mult. Lehman Brothers, celebra banca care a dat faliment in septembrie 2008, avea indatorare 33:1, adica nu cea mai mare.  Insa actorii acestui joc periculos si-au furat singuri caciula: dintre bancile mari de investitii din SUA, nici una nu a mai existat in forma initiala: Lehman a dat faliment, iar ceilalte fie au fost inghitite de alte banci, fie s-au apropiat de statutul de banci comerciale si s-au supus unor reglementari mult mai riguroase.

Intr-una dintre cartile sale, celebrul economist Nouriel Roubini da un exemplu de supraindatorare sistemica sau compusa, in cadrul careia un mic imprumut luat pentru suplimentarea unei investitii devine varful unei uriase piramide rasturnate de datorii. Sa zicem ca un om bogat imprumuta 3 milioane de la o banca, mai pune 1 milion din averea proprie si investeste totul intr-un “fond de fonduri”  care face investitii in alte fonduri similare. In acest moment, el este indatorat intr-un raport 4:1. Apoi, sa zicem ca acest fond de fonduri ia cele 4 milioane, imprumuta 12 milioane de la o alta banca si baga totul intr-un alt fond. Gradul de indatorare continua sa fie 4:1 pentru ultimul imprumutat, insa acel 1 milion initial a dus la investitii de 16 milioane. Iar mai departe, acest fond imprumuta si el 48 milioane si investeste in niste produse financiare cu grad mare de risc. Iata deci cum,prin simpla ilustrare a unei aritmetici exponentiale, o mica suma initiala de numai 1 milion a devenit baza unui pariu riscant de 64 milioane . Consecintele sunt dezastruoase daca produsele cumparate incep sa piarda din valoare. Si ganditi-va ca sunt multe entitati implicate: oamenii sau institutiile care investesc in fonduri, bancile care au dat cu imprumut, toate acele fonduri etc.

Este mare tentatia pentru indivizi si firme de a pune la lucru in favoarea lor niste bani imprumutati. Astfel pot amplifica castigurile fara sa mai astepte ani multi. Si tentatia este si mai mare dupa o perioada mai lunga de prosperitate in care aceasta strategie a dat roade si oamenii au prins din ce in ce mai mult curaj. Dar cine intra in acest joc depinde de creditori si se poate trezi cu ei la usa atunci cand isi doreste cel mai putin. Creditorii nu stiu cat de competent este investitorul si nu vor sa isi asume riscul de a pierde banii. Cred ca ar trebui sa invatam de la ei si sa nu ne asumam nici noi acestr risc, iar aceasta se realizeaza cel mai bine prin multa precautie si  informare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>