Ghid de Investitii
OCT 02
2017

Jucatorii

Publicat de in cu 0 comentarii

Care sunt viciile cele mai grele? Cred ca noi romanii suntem o natie de puritani pentru ca si cafeaua este considerata un viciu de multa lume. Dar as zice sa ramanem rezonabili si sa consideram fumatul ca fiind viciul cel mai slab si apoi plasam alcoolul, drogurile, jocurile de noroc si, evident, cele legate de viata sexuala, dar nu neaparat in aceasta ordine. Este greu de stabilit o ierarhie, pentru ca toate sunt patimi grele, iar dependenta de ele este greu de depasit.

Nu voi aborda ultima categorie, asa cum va asteptati, ci ma gandeam la jucatorii care castiga si pierd averi intr-o noapte, aflati intr-un delir imens, cu o cantitate de adrenalina care greu poate fi egalata de ceva. Agonie si extaz in forma pura! Suna ca din romane, dar viata este surprinzatoare.

Cand sunt intrebata daca “joc” la bursa ma fac ca un arici, dar apoi ma gandesc ca oamenii au dreptate, pentru ca astfel de exemple le sunt prezentate. Banuiesc ca nu ati vazut prea multe filme cu investitori pe termen lung, care se imbogatesc lent trudind izolati intr-un birou. In schimb, probabil ca ati vazut “Wall Street”, “Boiler Room” (Ben Affleck joaca extraordinar), “The Wolf of Wall Street”, “Margin Call”. Sa zicem ca in “Margin Call” actiunea si personajele sunt mai potolite, dar sa nu uitam ca ei facusera o gramada de imprudente, isi asumasera riscuri enorme si ca urmare au distrus banca.  In celelalte filme este multa actiune si apare genul acela de traderi agresivi si imorali si doar cate un personaj derutat care pare ca nu se incadreaza in sistem. Si, greu, de crezut, dar “The Wolf…” – cel mai “condimentat” cu scene grotesti – este inspirat dupa o poveste reala.

Da, am crezut ca filmele sunt pline de exagerari, ca oamenii din aceasta bransa ar trebui sa fie mai calculati, mai seriosi si mai morali. Dar am inceput sa ma informez. A fost dificil sa cunosc oameni care lucreaza in acest domeniu pentru ca in Romania piata de capital este nereprezentativa (imi pare rau pentru investitori si pentru angajatii din institutiile noastre financiare, ei sunt bine intentionati, dar la noi piata de capital aproape ca nu exista, iar activitatile aferente nu se compara cu ceea ce se intampla in firmele de profil din tarile dezvoltate). Asa ca am citit diverse carti din domeniu si mi s-au parut foarte interesante cele scrise de fostii angajai pe Wall Street, deveniti ulteriori scritori de succes, Michael Lewis (“Liar’s poker”) si Frank Partnoy (“Fiasco”), care se saturasera de mediul in care au lucrat si au simtit nevoia sa scrie despre ce au vazut si au trait acolo. Si o idee de baza este ca angajatii din marile banci de investitii chiar concureaza cu cei mai inversunati jucatori din cazinouri.

Pentru departamentele de trading si vanzari, bancile angajeaza oameni inteligenti, agresivi, ambitiosi, cu o mentalitate de jucatori. De fapt, multi dintre ei chaiar sunt jucatori, adica merg in cazinouri sau joaca pe internet, inclusiv pariuri sportive si toata gama. Ca sa fie treaba completa si foarte masculina, mai organizeaza si partide de vanatoare (cred ca le-ar prinde bine ursii nostri, cu care autoritatile nu mai stiu ce sa faca pentru ca sunt prea multi) – de multe ori acestea sunt sunt organizate de angajator, care cheltuie sume uriase ca sa isi tina oamenii agresivi, plini de adrenalina. John Gutfreund, fostul CEO al Salomon Brothers, care in 1985 a fost proclamat “The King of Wall Street”, vroia ca oamenii lui sa vina la lucru in fiecare dimineata “ready to bite the ass off a bear” (inca o varianta de lucru cu ursii nostri).

Dar de ce bancile angajeaza astfel de oameni si ii stimuleaza asa? De ce nu vor unii analitici si seriosi? Pentru ca astfel de oameni pot castiga bani multi pentru banci; implicit si pentru ei, prin bonusuri, dar nu neaparat pentru clienti. Iti trebuie destul de mult tupeu si putere de convingere, evident si inteligenta, ca sa ii ametesti pe clienti cu niste produse derivate complexe, sa le iei comisioane foarte mari, sa le spui ca vor face bani, dar sa le dai sa semneze niste contracte unde este precizat intr-un mod alambicat si cu litere mici ca riscurile sunt doar ale lor, ale clientilor. Acesta este un tip mai ciudat de gambling, pentru ca banca nu risca, ci isi ia un comision clar, iar in joc sunt doar banii clientului; ea are doar “upside”, nu si “downside”.

Mai exista si cazuri de gambling cu banii bancilor, cu sau fara autorizatie din partea institutiei. Unele banci au fost ingenuncheate sau chiar distruse de niste traderi cu apetit enorm pentru risk, care au lucrat neautorizat. Avem cazul lui Nick Leeson care in 1995 a produs o pierdere de 800 milioane de lire sterline pentru banca engleza Barings si a falimentat-o; dar si al lui Jerome Kerviel de la Societe Generale care in 2008 a produs o pierdere de 5 miliarde de euro. Este greu de spus ce se intampla cu acesti oameni incat produc asemenea dezastre; probabil ca se cred invincibili, intra intr-un fel de transa sustinuta de incredere si lacomie, iar cand apar pierderile pluseaza din ce in ce mai tare in speranta de redresa situatia. O idee buna ar fi sa nu fie angati din start astfel de oameni petru ca sistemele de control ale bancilor nu reusesc intotdeauna sa ii depisteze.

Sa trecem la faimosul John Meriwether. Cand era copil a invatat sa joace blackjack de la bunica lui si, de asemenea, plasa pariuri sportive la cursele de cai. Era si bun la matematica, asa ca avea profilul potrivit ca mai tarziu sa fie angajat de banca Salomon Brothers. Acolo a devenit vedeta castigand sume enorme cu ajutorul arbitrajului pe obligatiuni de trezorerie. In urma unui scandal, a fost nevoit sa plece si in 1994 si-a infiintat propriul fond de investitii: Long-Term Capital Management (LTCM). A implicat persoane importante in boardul fondului, inclusiv doi profesori distinsi care ulterior au castigat premiul Nobel: Robert Merton si Myron Scholes. Milionarii si miliardarii se rugau in genunchi sa-si investeasca si ei banii in fondul minune. A fost primul fond care a adunat peste 1 miliard de dolari si promitea castiguri nete de 30% anual.

Dar Merton si Scholes erau pusi acolo doar de imagine. Desi erau mari teoreticieni ai riscului, l-au lasat pe Merriwether sa isi faca gamblingul lui obisnuit; si, oricum, ei veneau din lumea academica, nu aveau experienta in trading si gestionarea de fonduri. Meriwether facea arbitraj cu obligatiuni, asa cum era obisnuit, activitate care in mod normal aducea un profit foarte modest de sub 1%, dar acesta era multiplicat enorm prin folosirea unui leverage (raport total fonduri/ capitaluri proprii) de 30; deci prin utilizarea unor datorii imense profitul devenea de 30 de ori mai mare. Cei care au analizat mai tarziu tranzactiile fondului au constatat cu groaza ca ele nu erau deloc protejate pentru situatii de risc, pentru ca evoluau toate toate in aceeasi directie daca aparea volatilitate mai mare in piata. Si asa s-a intamplat: in 1998 au avut loc evenimente deosebite in spatial economic care au provocat pierderi de cateva miliarde pentru LTCM. Autoritatile au adunat un consortiu de banci pentru a plati datoriile fondului, doar ca sa nu cada tot sistemul, pentru ca investitorii au pierdut oricum banii. Acesta este dezastrul aproape planetar provocat de un jucator de… liar’s poker.

Michael Lewis a fost pentru cativa ani salesman la Salomon Brothers si in cartea lui – “Liar’s Poker” – povesteste o scena ramasa memorabilia in istoria Wall Street-ului. John Gutfreund, CEO-ul, ii propune lui Merriwether sa joace o mana de liar’s poker cu miza un milion de dolari – “one hand, one million dollars, no tears”. Acesta era un joc iubit de traderi, foarte diferit de poker-ul asa cum il stim, dar care era si el un razboi al nervilor si al calculelor probabilistice. Asadar, toata lumea din sala de trading astepta incordata raspunsul lui Merriwether. Acesta era campionul absolut, “The King of the Game” si nu vroia sa isi umileasca seful. Asa ca a marit miza la un nivel astronomic: a zis ca joaca doar pe 10 milioane. Stia ca seful lui are bani multi, dar totusi 10 milioane de dolari reprezinta o avere pentru oricine si, in plus, sotia acestuia vroia sa redecoreze casa. Duelul celor doi regi nu a avut loc. Dar imaginea despre aroganta de pe Wall Street a ramas.

Mai am un personaj interesant: Howard Rubin. Acesta a fost angajat in 1982 de catre Salomon Brothers in echipa de derivate pe credite ipotecare, aflata in mare avant in acea perioada. Era o combinatie perfecta intre absolvent de Harvard si mare jucator de blackjack, dintre cei care “numara” cartile pentru a paria doar in momentele in care sansele sunt favorabile. Seful lui a spus ulterior ca este cei mai bun trader “ever”. Ca mic detaliu picant, acest sef obisnuia ca la sfasit de luna sa isi incarce oamenii in elicoptere, sa mearga la Atlantic City si sa petreaca toata noaptea in cazinouri, ca a doua zi dimineata sa se prezente direct la lucru – adica exact ceea ce trebuie sa faca niste traderi cu “iron balls”. Howard Rubin a fost racolat dupa un timp de banca rivala Merrill Lynch, unde, de asemenea, a facut furori. Dar ca si alte vedete cu mult fier, multa adrenalina, care musca din animale si fac pariuri indraznete a produs un dezastru in 1987, cand s-a aflat ca Merrill Lynch a suferit o pierdere de 250 de milioane de dolari in urma operatiunilor neautorizate efectuate de acest trader.

Aceste exemple sunt mai vechi, insa nu pentru ca nu ar exista si unele mai recente, ci pentru ca s-a intamplat ca eu sa citesc acum aceste povesti. Mai recent, avem criza majora din 2008 – 2009, care a fost incununarea anilor de lacomie iresponsabila si care a dus la disparitia a numeroase banci de investitii, care or au intrat in faliment, or au fost cumparate de altele pe bani putini. Poate ca lucrurile s-au mai atenuat putin de atunci, dar nu asa cum crede lumea. Ei s-ar opri doar daca ar aparea constrangeri legale sau daca s-ar destepta brusc toti clientii. Dar legile nu sunt inca suficient de dure, iar clientilor le este greu sa se destepte pentru ca sunt manati de lacomie si pentru ca sunt pacaliti de oameni foarte abili.

Dar nu uitati ca acestia sunt jucatori cu banii altora – ce pierd ei ocazional prin cazinouri reprezinta maruntis, pe care il recupereaza imediat din bonusuri. Adevaratele jocuri sunt cu banii clientilor sau eventual ai bancii, adica ai actionarilor, dar nu ai lor. Ei sunt animale de prada aflate la capatul superior al lantului trofic. Cine face gambling cu banii proprii intra in alta categorie de jucatori, in general mai trista.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>