Ghid de Investitii

Arhive Categoria: Macroeconomie si globalizare

JAN 06
2012

Criza economica din 2008 – idei de reforma

De cele mai multe ori, crizele severe sunt urmate de reformarea sistemului financiar, mai ales in directia unei reglementari mai stricte. Guvernantii din SUA si celelalte mari puteri au reusit destul de bine sa stopeze evolutia crizei din 2008, astfel incat sa nu se ajunga la o situatie ca Marea Depresiune din anii ’30. Aceasta a facut ca ea sa fie prea repede lasata in urma si din 2010 sa se diminueze apelurile de urgenta pentru reviziurea sistemului financiar.

In cartea “Economia crizelor”, economistii Nouriel Roubini si Stephen Mihm considera ca lipsa de reforma este o situatie periculoasa, intrucat problemele structurale care au generat criza raman in picioare. In continuarea articolului “Criza economica din 2008 – cauze si explicatii”, voi rezuma solutiile prezentate de ei.

  • In timpul crizei, guvernantii au fost nevoiti sa se lasa prada hazardului moral, salvand majoritatea institutiilor financiare, de teama ca un faliment ar trage in abis si firme nevinovate. Insa ulterior ar fi trebuit sa aiba loc o triere serioasa. De exemplu, fiecare banca sa fie impartita intr-o parte “buna” si una “rea”; cea “buna” sa continue activitatea obisnuita, iar cea “rea” sa fie preluata de niste firme private care sa incerce sa ii vanda cumva activele. De asemenea, se stie ca guvernul a cumparat o serie de active toxice ale bancilor, insa ar fi putut macar sa le achizitioneze prin licitatie inversa: cei care vand sa “liciteze” cel mai scazut pret pe care ar fi dispusi sa il accepte pentru debarasarea de un activ anume.

 

  • Modificarea sistemului de remunerare in cazul angajatilor din institutiile financiare este absolut necesara pentru reducerea speculatiilor. Se stie ca traderii sunt incurajati prin sistemul de bonusuri axat pe rezultatele pe termen scurt sa isi asume riscuri exagerate. Cand lucrurile se inrautatesc, ei sunt tentati sa dubleze miza si sa joace totul pe o carte pentru a recupera pierderile. Pe langa o supraveghere mai atenta a activitatii lor, ar trebui platiti cu actiuni a caror vanzare sa fie restrictionata mai mult timp sau sau sa primeasca din instrumentele derivate care le creeaza.

 

  • Asa cum am mentionat anterior, securitizarea inseamna “impachetarea” unor active nelichide ca ipotecile si transformarea lor active lichide, tranzactionabile. Erau mai multe verigi implicate in proces, insa nimeni nu era interesat de calitatea creditelor de la baza, deoarece in general vindeau produsele. De fapt, ar trebui obligati sa pastreze o parte dintre ele in bilanturile proprii. De asemenea, SEC (Securities and Exchange Commission) ar putea impune tuturor celor care emit titluri sa difuzeze o serie de informatii standard asupra elementelor emisiunii. Produsele compuse, cu o alcatuire foarte  complicata, care sunt greu de inteles poate ca ar trebui interzise. Evident, inainte de toate este importanta calitatea ipotecilor care stau la baza, deci este nevoie de inasprirea legislatie pentru acordarea creditelor.

 

  • In SUA, cele 3 mari agentii de rating (S&P, Moody’s, Fitch) dispun de o putere remarcabila intrucat ele aplica calificative asupra tuturor instrumentelor sistemului  financiar.  Initial ele erau in serviciul investitorilor, dar acum isi vand serviciile celor care emit datoria si e clar ca apare un conflict de interese, iar agentiile vor fi tentate sa dea ratinguri cat mai bune.  Ele ofera chiar si consultanta, adica sfatuiesc o banca, de exemplu, cum sa “inginereasca” un produs astfel incat el sa obtina cel mai bun rating. Desi e dificil de aplicat, o reforma ar putea fi sa se revina la modelul initial, cand agentiile erau angajate de investitori. Ar putea sa se impuna tuturor investitorilor sa contribuie la un fond comun, din care sa fie platite agentiile

 

  • Instrumentele financiare derivate pot deveni periculoase daca nu sunt atent legiferate. Multe dintre ele sunt tranzactionate extrabursier, deci sunt nereglementate, de aceea scapa de sub controlul autoritatilor. Unii zic ca derivatele ar trebui desfiintate, ceea ce este un nonsens, pentru ca multe sunt foarte utile si inofensive; altii ca ar trebui standardizate, dar aceasta le-ar face greu de utilizat. Insa exista si solutii mai bune: in special cand este vorba despre derivatele pe riscul de credit, partile care intra intr-un contract de acest tip sa fie verificate ca au suficiente garantii ca sa isi respecte obligatiile; majorate cerintele de marja (sa sa tranzactioneze mai putin cu bani imprumutati); consolidarea responsabilitatii pt supravegherea tuturor derivatelor in cadrul unei singure agentii (ceea ce nu este cazul acum in SUA)

 

  • Comitetul Basel pentru Supraveghere Bancara a fost infiintat in 1974 cu scopul de a asigura stabilitatea financiara si monetara in tarile cele mai dezvoltate.  In acordul Basel I, iar apoi in Basel II sunt incluse cerintele impuse bancilor, in principal referitoare la capitalul minim si la managementul riscului. Insa recenta criza a aratat ca Basel II ar trebui revizuit:  el a fost aplicat doar bancilor internationale mari, insa si problemele celor mai mici pot fi periculoase; securitizarea le-a permis bancilor sa ia pozitii riscante fara ca aceastea sa apara in bilanturile proprii;  ar trebui sa fie restrictionata imprumutarea institutiilor financiare pe termen scurt, intrucat poate duce (si chiar a dus) la falimente rapide in timpul unei crize; in present, Basel da prea mare libertate financiarilor sa utilizeze propriile modele de evaluare a riscului – iar aceste modele au considerat evenimentele perturbatoare (gen criza) foarte putin probabile; managerii de risc din institutiile financiare au in prezent prea putina putere.

 

  • Si pe plan local, adica in fiecare tara, reglementarea sistemului financiar ar trebui sa fie facuta astfel incat: sa acopere toate institutiile, toate situatiile care se pot imagina, iar organismele de reglementare sa fie unite sub aceeasi “palarie”, de exemplu FED (Federal Reserve) in cazul SUA. Cum am mentionat mai sus, constrangerile s-au aplicat doar bancilor mari, ceea ce a favorizat inflorirea sistemului bancar “din umbra” – de multe ori creat chiar de bancile mari care isi transferau in alte entitati operatiunile riscante. Insa regulile ar trebui aplicate tuturor, intrucat institutiile mici pot afecta intregul sistem daca, de exemplu, sunt mai multe care dau faliment in acelasi timp. Ca sa acopere toate situatiile, legislatia ar trebui sa fie detaliata (deci nu doar niste principii generale dupa care sa se ghideze institutiile), insa fara a fi ultraspecifica (pt ca astfel i-ar scapa de sub control o serie de inovatii financiare).

 

  • In timpul crizei a aparut conceptul “Too Big To Fail” referitor la bancile care trebuiau neparat salvate pentru ca altfel, fiind foarte mari, afectau intregul sistem.  Insa ar trebui sa li se impuna niste “testamente” viabile, astfel incat sa nu ii distruga si pe altii atunci cand dau faliment. Sau, si mai bine, sa fie fortate sa se divida, fie direct, fie prin impunerea unor cerinte de capital care nu pot fi atinse si atunci decid singure sa se divida. Ele sunt de fapt prea mari ca sa existe, nici macar directorii lor nu le mai pot gestiona. Faptul ca Citigroup a fost cautionata de 4 ori in istoria sa ar trebui sa ne indice ca ceva trebuie schimbat.

 

  • Se vehiculeaza o revenire macar partiala la legislatia Glass Steagall din 1933 care separa activitatie bancilor comerciale de cele de investitii. Eliminarea barierelor a insemnat ca banci cu acces la garantarea depozitelor si imprumuturi de ultima instana puteau si au facut activitati foarte riscante. De asemenea, ar trebui sa lise interzica bancilor de investitii sa ia imprumut pe termen scurt de la banci comerciale. Toate bancile, inclusive cele de investitii, sa nu mai faca tranzactii in contul propriu; Aceasta sa faca doar fondurile de acoperire. Cele de investitii sa faca activitatile clasice, cum ar fi subscrierea ofertelor de valori mobiliare.

 

Guvernantii ar trebui sa renunte la ideea de a lasa economia sa evolueze “natural”, baloanele speculative sa se umfle si abia cand acestea se sparg si vine criza sa intervina pentru a repara stricaciunile. Aceste “reparatii” pot fi foarte costisitoare pentru bugetele natiunilor, iar efectele crizelor pot fi foarte dureroase pentru indivizi si firme. Ar mai util daca guvernantii, eventual in colaborare cu organiamele internationale, ar reglementa mai strict sistemul financiar, iar bancile centrale s-ar folosi mai bine de instrumentele care le au la dispozitie pentru prevenirea producerii unor crize severe.

DEC 09
2011

Criza economica din 2008 – cauze si explicatii

A doua jumatate a secolului XX a fost considerata “marea moderatie” in economia globala – o perioada destul de calma, doar crize usoare, crestere semnificativa, mai ales cand vorbim despre tarile dezoltate. Crize mai serioase au avut loc doar in economiile emergente, asa ca au fost considerate o caracteristica a acestor tari si doar o exceptie in economiile dezvoltate.

Insa criza severa din 2008 a zdruncinat aceste teorii, iar economistii au realizat ca ea este rezultatul unor probleme acumulate de decenii, mai ales in ultima perioada a “marii moderatii”. Nu sunt vinovate doar ipotecile subprime si SUA, cauzele sunt mai multe si mai extinse. Economistii Nouriel Roubini si Stephen Mihm ofera niste explicatii foarte clare in cartea “Economia crizelor”, valabile atat pentru criza recenta cat si pentru cele anterioare. Voi sintetiza in continuare ideile lor.

– Majoritatea crizelor au la baza un balon speculativ pe o categorie de active, de exemplu imobiliar sau actiuni. Uneori este vorba de o inovatie tehnologica care duce la formarea lui, insa in 2008 a fost vorba mai ales de inovatie financiara. De ce apar noi baloane speculative, cand se stie ce au provocat ele in trecut? Este vorba de fraza magica: “de data asta e diferit”.

– Preturile activelor se umfla foarte mult datorita supraindatorarii actorilor implicati in jocul speculativ.  Este vorba de perioade in care creditul este ieftin si facil de obtinut, asa ca se cumpara cu usurinta activele dorite => preturile lor cresc => oamenii prind curaj si cumpara in continuare, inclusiv active mai riscante din categoria respectiva (de exemplu, actiuni la firme mici, nou listate, cu profituri reduse si promisiuni mari).

– La un moment dat, apare un eveniment care “sparge” balonul (cum a fost falimentul Lehman Brothers in 2008), insa nu el este adevarata cauza, ci faptul ca oferta pentru activele umflate artificial depaseste cererea (intrucat preturile au devenit mult prea mari sau banca centrala creste dobanzile si creditul e mai scump etc). Preturile incep sa scada, apar apelurile de incadrare in marja pentru cei imprumutati, ei isi vand la preturi derizorii activele ca sa depuna garantiile cerute. In acest fel, supraindatorarea face ca prabusirea sa fie mult mai abrupta decat in mod normal.

– Politica Federal Reserve (FED) in timpul lui Alan Greenspan (1987 – 2006) era de a nu impiedica formarea baloanelor speculative, ci de a le lasa sa se umfle, sa se sparga si se intervenea ulterior. Deci el nu considera ca trebuie sa previna crizele, ci doar sa repare problemele produse de ele. In timpul sau, a fost puternic redusa reglementarea sistemului bancar, s-au acordat subventii pentru obtinerea de locuinte. Si s-a mentinut dobanda de referinta prea scazuta  – din acest motiv, cand a venit criza, nu prea mai aveau de unde sa scada ca sa stimuleze economia. In plus, s-a instalat hazardul moral, adica inclinatia cuiva de a-si asuma riscuri, chiar excesive, intrucat stie ca cineva il va salva sau isi va asuma pierderile in locul lui.

– In anii dinaintea crizei a proliferat sistemul bancar “din umbra” sau “paralel”- institutii care arata ca niste banci, se poarta ca niste banci, dau si iau cu imprumut, investesc ca niste banci, dar nu sunt reglementate ca niste banci. Cateva exemple: banci de investitii, societati de servicii de investitii financiare, imprumutatori ipotecari nebancari, vehicule de investitii structurate, fonduri mutuale de piata monetara, fonduri de investitii cu acoperirea riscului. Acestea au riscat masiv, prin supraindatorare si prin acumularea de active “toxice” in bilanturile lor. Intrucat nu erau reglementate, statul nu era obligat sa le salveze, insa nu a avut incotro, pentru ca ar fi tras dupa ele in abis si pe cei  nevinovati.

– Inovatiile financiare atinsesera niveluri fara precedent inaintea crizei. O mare problema a fost securitizarea, care transforma niste active nelichide ca ipotecile in active lichide, tranzactionabile pe piata libera, care s-au raspandit in toata lumea (50% dintre ele au fost vandute in afara SUA). Cei care le cumparau nu stiau exact ce contin, ele fiind niste constructii complicate si opace. De asemenea,  institutiile care au vandut Credit Default Swaps (CDS) – un fel de asigurari pe riscul de credit – au detinut adevarate bombe, care au si explodat cand a venit momentul ca ei sa plateasca. Trebuie mentionat si ca multe derivate sunt tranzactionate extrabursier, deci sunt nereglementate, asa ca nimeni nu controleaza daca partile implicate au garantii suficiente ca sa isi poata onora obligatiile.

– Nimeni nu avea interesul sa verifice calitatea creditelor acordate si a produselor derivate care s-au creat: bancile comerciale scapau repede de ipotecile de calitate slaba prin securitizare, toti angajatii din sistemul bancar (normal sau “paralel”) erau platiti in functie de rezultatele pe termen scurt, in consecinta isi asumau riscuri excesive; agentiile de rating nu vroiau sa isi supere clientii, asa ca le acordau calificative favorabile; in plus, toti stiau ca va aparea un imprumutator de ultima instanta ca sa repare stricaciunile (hazardul moral).

– Globalizarea a avut contributia ei la faptul ca lucrurile au mers prea departe in SUA: exista un  surplus de bani in Japonia, Germania, China, tari emergente, insa cetatenii din aceste tari nu s-au multumit doar cu titlurile de stat americane, asa ca au cumparat si multe produse securitizate, deoarece aveau randamente mai bune. SUA a ajuns sa duca o existenta mult peste posibilitati pentru o perioada mult prea indelungata intrucat este o superputere (cea mai mare). Daca ar fi o economie emergenta, investitorii s-ar fi retras de mult.

– In ultima parte a lui 2006, sistemul bancar “paralel” a devenit tinta unui val de retrageri, petrecut treptat:  bancile mai mari care ii finantau nu au mai reinnoit liniile de credit cand au vazut ca multe ipoteci erau neperformante.  Au urmat cateva falimente si majoritatea comentatorilor din domeniu au sustinut ca problema se rezuma la un sector restrains din domeniul financiar. Asa se intampla in majoritatea crizelor: la inceput se considera ca problema este “una izolata”, nu debutul unei pandemii.

– In timp, si bancile traditionale, si cele paralele au inceput sa dea tot mai greu imprumuturi, sa verifice tot mai atent garantiile care se ofereau. A aparut o aversiune brusca la risc si o dorinta de a demonta piramida de supraindatorare – ceea ce reprezinta punctul de cotitura crucial al unei crize financiare.

– Nimeni nu stia care banci sufereau de lipsa de lichiditate (care nu isi puteau usor transforma activele in bani) si care erau de fapt insolvabile (datorii mai mari decat activele). Dar atunci cand sistemul bancar paralizeaza, se poate trece usor de la lipsa de lichiditate la lipsa de solvabilitate. Bancile centrale nu ar fi vrut sa salveze pe toata lumea, insa era greu sa faci diferenta intre bancile lipsite de lichiditate  si cele insolvente. Bancile pot trece cu usurinta de la o stare la alta in functie de schimbarea in valoare a activelor detinute. Starea de sanatate financiara a unei banci e un lucru fragil, mai ales ca in timpul unei crize au de suferit si activele ordinare (credite fara probleme etc).

– Din cauza ca nu se mai stia cine e “sanatos” si cine nu s-a instalat o stare de neincredere generala, asa ca ca bancile nu se mai imprumutau intre ele si nici nu mai creditau alte companii. In aceste conditii, bancile centrale s-au vazut nevoite sa devina imprumutatori de prima, ultima si unica instanta. De cand a venit criza, bancile s-au plasat intr-o zona de siguranta foarte periculoasa pentru economie:  ei imprumuta de la FED (sau banca centrala corespunzatoare) cu dobanda aproape zero si apoi plaseaza in obligatiuni de stat pe 10 sau 30 ani cu 3 – 4 %, ceea ce este suficient ca sa supravietuiasca.

– S-a considerat initial ca SUA este de vina pentru criza, dar realitatea este ca multe alte tari si-au dezvoltat propriile baloane speculative in imobiliar, multe banci europene au acordat imprumuturi cu grad mare de risc in tari emergente precum Letonia, Ungaria, Ucraina si au creat aceleasi produse securitizate.  SUA a avut probleme mai mari si influenta mai mare, insa celelalte economii ar fi fost in mai mica masura afectate daca nu erau deja intr-o stare fragila.

In trimestrul  4 din 2008 si trimestrul 1 din 2009, economia globala s-a comprimat intr-un ritm care poate fi comparat ca amploare si profunnzime cu perioada 1929 – 1931, ce a marcat inceputul Marii Despresiuni.  Problemele au inceput sa se acumuleze de mult timp, multa lume a fost de vina, iar efectele se fac simtite si astazi. A fost o criza puternica si s-ar putea ca alta sa apara inainte ca urmele ei sa fie sterse.  Crizele sunt regula, nu exceptia, in lumea dinamica si globalizata de astazi, asa ca tot ce putem face este sa ne adaptam si sa profitam.

NOV 29
2011

Balanta de plati – teorie si exemple

Traim intr-o lume in care economia globala a devenit la fel de importanta ca cea locala, pentru ca in multe situatii nu putem discuta despre o tara fara sa consideram relatiile, influentele, dependentele cu lumea din jur. Auzim din ce in ce mai des vorbindu-se despre o criza a datoriilor in diverse tari, deficit de cont curent, balanta comerciala si alti termeni economici care sunt foarte importanti pentru intelegerea macroeconomiei. Ma voi concentra in continuare pe “balanta de plati” si componentele ei.

Balanta de plati  reprezinta evidenta tranzactiilor efectuate de rezidentii unei tari cu restul lumii. Ne referim la tranzactiile facute de oricine: indivizi, firme, stat.

Ea este formata din 2 conturi principale:

1) Contul curent

2) Contul de capital

Regula: contul curent + contul de capital = 0

Regula: orice tranzactie care genereaza o plata (o iesire de de bani) ce trebuie facuta de rezidentii unei tari reprezinta un articol de deficit in cadrul balantei de plati, adica un articol care se inregistreaza cu “minus” (ex: importuri, donatii catre straini, cumpararea unui imobil in Franta).  Invers, tranzactiile prin care rezidentii incaseaza o suma de bani din strainatate (o intrare de bani) creeaza excedent in balanta de plati, adica un articol care se inregistreaza cu “plus” (ex. exporturi, strainii cumpara active din tara).

Contul curent – componente:

a)     Balanta comerciala – operatiunile comerciale cu marfuri, mai exact este diferenta dintre exporturi si importuri

b)    Balanta serviciilor – incasarile minus platile pentru servicii internationale de transport, telecomunicatii, turism asigurari etc.

c)     Balanta venitului din investitii – venitul net din investitii, adica dobanda, chirii si alte profituri generate de activele noastre din strainatate minus ceea ce castiga strainii din activele detinute aici (insa nu si castigul generat de vanzarea activelor, acelea intra in alta parte; vorbim doar despre venitul generat periodic de un activ detinut)

d)    Transferurile nete – fonduri sub forma de donatii, salariile trimise in tara de origine de cei care au emigrat etc

De retinut ca toate aceste componente se prezinta sub forma de “balante”, adica diferenta intre ce intra si ce iese.

Contul de capital – reprezinta vanzarile minus cumpararile de valori mobiliare (actiuni, obligatiuni etc) si  imobiliare in (din) strainatate.  Ca sa intelegem, ne gandim ca deficitul de cont curent este finantat de excedentul contului de capital (si atunci este logic ca suma lor sa fie zero). Daca o persoana cheltuieste mai mult decat venitul incasat, atunci deficitul rezultat trebuie finantat fie prin vanzarea unor active, fie prin contractare de imprumuturi. La fel este si in cazul unei intregi tari: daca ea inregistreaza deficit de cont curent, inseamna ca rezidentii fie au vandut active gen actiuni, imobile catre straini, fie au luat imprumuturi (de exemplu prin vanzare de obligatiuni). Invers, un excedent de cont curent inseamna un surplus de bani care vor fi investiti in strainatate, prin cumpararea de active sau dati cu imprumut strainilor.

De obicei este util sa impartim contul curent si dupa criteriul privat – public:

–          Tranzactiile din sectorul privat al tarii respective (indivizi, firme);

–          Tranzactiile desfasurate de banca centrala; de exemplu, un deficit de cont curent poate fi finantat de catre guvern (prin intermediul bancii centrale) prin vanzarea unei portiuni din rezerva valutara, adica vanzand moneda straina pe piata valutara.

Dupa cum am vazut mai sus, contul curent este format din mai multe componente, de aceea cand vorbim despre deficitul sau excedentul sau este important sa vedem care dintre componente l-a generat; de asemenea daca este generat de sectorul de stat (public) sau cel privat. De multe ori, in discutiile despre contul curent este inclus si deficitul/ excedentul bugetar, dat de diferenta dintre ce incaseaza si ce cheltuieste statul. Si aceasta pentru ca deficitul/ excedentul bugetar poate influenta contul curent. Sa vedem in continuare niste exemple care ne ajuta sa intelegem teoria expusa pana acum.

Un excedent  de cont curent este de obicei considerat indicatorul unei economii sanatoase, insa poate fi inselator.  Japonia, de exemplu, are excedent de cont curent, care este creat in special de balanta comerciala, adica exporta mai mult decat importa. Insa, in acelasi timp, guvernul tarii are un volum enorm de datorii, deci deficit bugetar, care este finantat intern: cetatenii japonezi au cumparat titluri de stat; din aceasta cauza datoria nu influenteaza contul curent. Insa in multe cazuri datoria statului este finantata mai mult din exterior si deci avem deficite in ambele parti.  Aceasta se intampla in prezent in SUA si in alte tari dezvoltate.

Aceasta situatie a tarilor dezvoltate care inregistreaza deficite, chiar foarte mari, ale contului curent este  relativ recenta, din ultimii 20 de ani. Ele importa mai mult decat exporta pentru ca altii pot produce mai ieftin si pentru ca tarile dezvoltate s-au axat din ce in de mai mult pe servicii in detrimentul produselor. De asemenea, exista suplus de capital, rezultat dintr-o economisire intensa, care vine din tarile emergente in cele dezvoltate, mai ales in SUA, pentru a fi investit in actiuni, tiluri de stat, case si terenuri.

Dar situatia nu a fost tot timpul aceasta. In anii ’80, economiile dezvoltate aveau un surplus de economisiri, pe care nu mai aveau unde sa il investeasca intern, asa ca au inceput sa cumpere datorie, actiuni si proprietati imobiliare in economiile emergente. Atunci cand se fac astfel de investitii, ambele parti pot avea de castigat, insa uneori crizele sunt consecinta.  Este benefic  cand banii se duc spre proiecte care in timp cresc economia (de exemplu, proiecte industriale).  Chiar daca initial se inregistreaza deficit de cont curent si bugetar,  la un monet dat lucrurile se echilibreaza si chiar se trece spre surplus.

Insa in multe situatii, banii care au intrat in cantitati mari in tarile emergente au contribuit la cresterea artificiala a preturilor actiunilor si proprietatilor imiobiliare, generand baloane speculative.  La un moment dat, deficitul de cont curent devenea ingrijorator de mare, la fel si preturile activelor, iar investitorii speriati incepeau sa se retraga.  Ceea ce ducea la dezumflarea rapida a preturilor activelor si devalorizarea monedei nationale. Deoarece majoritatea datoriilor erau pe termen scurt si in moneda straina, gen dolar, ele nu mai puteau fi platite (datoria devenea mult mai mare prin devalorizarea propriei monede).

Crizele tarilor emergente care au inceput in anii ’80 si au durat mult timp au lasat asupra guvernantilor lor impresia ca deficitul de cont curent este un lucru rau. Asa ca in prezent ele inregistreaza excedente deloc neglijabile, cu acumulari uriase de devize straine, care sa le apere de viitoarele crize.

In China avem urmatoarea situatie interesanta: ea a cheltuit sute de miliarde de dolari acumuland obligatiuni de stat americane cu randament scazut (deci profitul nu e deosebit) , doar ca sa isi mentina propria moneda ieftina si astfel sa stimuleze exporturile.  Ea a alimentat in felul acesta deficitul bugetar si de cont curent enorm al SUA.  Ambele tari au slabiciuni, iar intre ele exista o simbioza periculoasa: China are un consum intern foarte scazut si depinde de exporturile catre SUA, iar americanii depind de banii imprumutati de la chinezi.

Exista tot timpul si peste tot prezentate astfel de situatii economice in care intra in discutie balanta de plati, asa ca puteti cu usurinta exersa intelegerea conceptelor. Macroeconomia este foarte dificila atunci cand trebuie gasite solutii pentru diverse probleme nationale si globale – ceea ce ar trebui sa faca in primul economistii din bancile centrale – de exemplu sa scoata tara dintr-o recesiune, sa combata inflatia foarte ridicata, sa previna formarea unor baloane speculative prea mari, criza zonei euro etc. Insa prin studierea catorva notiuni de baza macar vom intelege starea lucrurilor si vom gestiona mai bine proprii bani si chiar propria viata in general.

NOV 11
2011

“Margin call” – the wake-up call

Iar va spun povesti despre un film, insa unul care este fascinant prin sobrietatea lui: “Margin Call”. Unele filme sunt suprarealiste, alteori viata bate filmul, dar de data aceasta el are realismul unui documentar. Regizorul, care este si scenarist, fiu de bancher, evita infloriturile si ne lasa atentia concentrata doar pe dialogul interpretat magistral. Personaje mai putin grandioase decat in “Wall-Street”, fara povesti romantice care sa dea culoare, fara petreceri luxoase. Atmosfera este intunecata (se si petrece noaptea mare parte a actiunii), oamenii obositi, ambitiile se transforma in regrete, tonul este grav si pildele de viata abunda. Actorii mari din film nu sunt unii tineri, pentru ca entuziasmul si naivitatea tineretii sunt slab reprezentate aici (probabil de un singur personaj).

Sunt 24 ore din viata unei banci mari de investitii care se afla in pragul falimentului, pentru ca avea in portofoliu niste produse financiare de o calitate discutabila, a caror valoare a inceput sa scada semnificativ in 2008. Problemele apareau pentru ca banca functiona cu datorie foarte mare, ca toti confratii sai, iar atunci cand activele se depreciau puternic ea nu ar mai fi prezentat credibilitate in fata creditorilor si a altor parteneri. O banca asupra careia incep sa planeze suspiciuni se poate prabusi rapid, pentru ca fuge toata lumea de ea.

Apelul de marja (margin call) este avertismentul din partea creditorilor sau brokerilor care cer capital sau garantii suplimentare, atunci cand pretul activului scade (iar investitorul l-a cumparat cu bani imprumutati de la ei). Nu este exact situatia bancii de investitii, titlul este simbolic, dar problemele sunt similare.

Personajele din film, care sunt angajati ai bancii la diverse niveluri ierarhice, afla ca institutia isi calcula riscul pe baza unei formule care era gresita, in sensul ca ea nu mai functiona in situatiile extreme, cu volatilitate mare. Banca risca sa dea faliment in cateva zile si ei incearca sa salveze situatia. De fapt, doar unii incearca sa o salveze cu orice pret, in timp ce altii se gandesc la consecintele negative asupra partenerilor de afaceri si a pietei in general.

Este vorba de personalitati foarte diferite, unii morali iar alti mai putin, asa cum se intampla si in viata in general. Nu sunt toti personaje negative, prototipul bancherului mereu pragmatic si lacom e doar in mintea oamenilor, mai ales de cat a inceput criza financiara. Insa e adevarat ca toti au venit acolo pentru ca se puteau castiga multi bani in industria asta … si chiar au castigat de la multi la foarte multi. Un manager le explica subalternilor cat de simplu se pot cheltui peste 2 milioane de dolari pe an.

Personajul cel mai tanar intreaba obsesiv despre cati bani castiga unul sau altul, dar cei mai batrani stiu ca intrebarea nu mai are rost. Vremurile bune par de mult apuse: acele inovatii financiare, care le-au adus multi bani in trecut acum par sa ii distruga, banii cum au venit asa s-au dus  (si parca nu au adus prea multa fericire intre timp) si nervii sunt uzati de jocurile corporatiste.

“It will be worse before it will be better”, pentru ei personal, pentru firma, dar si pentru toata lumea.  Era vorba de un joc periculos inceput de niste ani, in care multii au fost inconstienti dar bucurosi ca le mergea bine, iar cativa poate stiau ce o sa vina dar nimeni nu ii poate acuza ca au profitat si ei. Pragmatismul maxim al CEO-ului este cireasa de pe tort: daca tot o sa vina dezastrul pentru toata lumea, mai bine sa fie ei cei care il incep.

Dar cine este “toata lumea” care s-a distrat si care acum incepe sa simta gustul amar si sa plateasca? Sunt bancherii? Sau toti corporatistii? Sau… mai multi? Oamenii obisnuiti care s-au imprumutat si au trait peste posibilitatilor lor sunt nevinovati? De fapt ar fi o ipocrizie sa credem asa, pentru ca toata lumea a fost la fel (de lacoma).

Probabil ca in vremea cand a fost creat personajul Gordon Gekko atrageau atentia doar bancherii din “categoria grea”, gen sefii mai mari din banci sau investitorii ca George Soros care puteau misca intreaga piata. Dar treptat lumea a inceput sa priveasca cu ura pe toti bancherii, adica toti traderii, brokerii, analistii si alte categorii, pentru ca toti castigau salarii si mai ales bonusuri foarte frumoase in comparatie cu alti oameni. Mai ales prin bonusuri erau incurajati sa isi asume riscuri, sa gandeasca pe termen scurt, sa creeze instrumente financiare exotice. Iar acei alti oameni, ca sa fim cinstiti, nu aveau acele joburi in banci pentru ca nu aveau calitatile necesare pentru a fi selectati, nu pentru ca erau prea morali ca sa fie tentati de castiguri.

Hai sa vedem cum a fost (realitatea, nu filmul – filmul trebuie sa il vedeti ca sa aflati ce s-a mai intamplat).  Oamenii au luat credite ipotecare chiar daca unii dintre ei stiau ca nu pot plati; bancile comerciale le-au dat banii cu usurinta fara sa ceara prea multe garantii; banca centrala a mentinut dobanda scazuta si astfel creditele erau ieftine; bancile de investitii au “impachetat” ipoteci cu risc de neplata impreuna cu unele mai bune si au inceput sa le vanda sub forma de MBS = Mortgage-Backed Securities; multa lume a inceput sa tranzactioneze aceste MBS fara sa se intrebe ce sunt ele de fapt; iar guvernantii au lasat piata cat mai libera, in loc sa impuna reglementari care sa limiteze riscul. Si atunci mai putem spune ca doar Gordon Gekko si colegii lui mai mici sunt de vina?

Protestatarii de pe Wall-Street – miscarea Occupy Wall Street (OWS)  – pe care ii urmarim de cateva luni sunt enervati pe institutiile financiare si pe corporatiile care i-ar fi saracit pe ei. Dar nu se intelege ce anume cer ei de fapt sa se intample – urla precum lupul la luna. Se pare ca in SUA exista o traditie a protestelor pentru cauze sociale (gen razboi, rasism etc), spre deosebire de Europa, unde sunt de multe ori revendicari concrete organizate de sindicate.  Dar se pare ca acum si in SUA miscarile incep sa devina sociale in sensul in care care sunt si in Europa (unde domina statul social, care e bun cu toata lumea si mai ales cu saracii). Daca ei cer egalitate, inseamna ca nu mai cred in “the American dream”, adica in speranta ca te poti imbogati prin propriile puteri si care a fost motorul Americii. Daca lor nu le mai plac corporatiile, ma intreb ce se va intampla cu cei peste 100 milioane de americani care lucreaza in ele. Daca nu le mai place piata de capital inseamna ca nu le mai place capitalismul (capital-ismul). Daca oamenii din SUA incep sa dea vina pe altii pentru problemele lor, inseamna ca nu mai sunt americani asa cum ii stiam noi: cowboy-ul singuratic care isi ia destinul in maini.

Prea multe filme de poveste, cu efecte speciale, cu oameni frumosi si tineri, totul parca facut ca sa uitam de realitatea… dura. Stiti ce success a avut “Avatar” pentru ca vandut iluzia unei lumi mai bune intr-o ecranizare ca pentru copii. Dar “Margin Call” dimpotriva, ne tine cu respiratia taiata doar reproducand realitatea. “Margin Call” este un  “wake-up call” pentru noi toti.

Steve Jobs – geniu si demon in acelasi timp – a intuit sau a creat niste nevoi de refugiu in muzica, jocuri, poze, ecrane care se misca si ne bucura ca pe copii. Asa cum un magician scoate iepuri albi din palarie, asa a creat si el gadget-uri imaculate prin simplitatea lor, astfel incat bucuria jocului sa nu fie nici o clipa alterata de enervarea ca nu stim sa le utilizam. Gadget-urile sunt prelungirile noastre, fara de care nu mai putem percepe lumea sau sa gandim despre ea, fara de care ea ar arata prea urat. Dar poate ca avem nevoie ca in fiecare dimineata sa primim un “wake-up call” ca la hotel, de pe un telefon fix – o unealta deja arhaica – care sa ne destepte la realitate. Si poate ca, cine stie, o vom transforma intr-o realitate mai frumoasa.