Ghid de Investitii

Arhive Categoria: Teorii si abordari speciale

NOV 18
2013

Despre reusita, fericire si alte lucruri importante

Malcom Gladwell scrie carti in stilul informal al unei intalniri la o cafenea cu unul sau doi prieteni apropiati, cand de la subiecte banale se ajunge la o discutie complexa si pleci de acolo plin de entuziasm si idei. Numai ca Gladwell situeaza nivelul povestirii foarte sus, aduce dovezi stiintifice, ceea ce este greu de atins intr-o discutie cu prietenii. El nu isi propune ca cititorii sa il aprobe, ci ii incita sa gandeasca si pe  baza ideilor lui sa isi construiasca propria teorie. Citind cartea lui “Exceptionalii”, exact aceasta este impresia, ca iti vin o gramada de idei noi dupa ce ai terminat de citit.

In aceasta carte el studiaza diversi oameni si categorii de oameni care au obtinut rezultate deosebite in domenii variate si incearca sa descopere care este reteta pentru succes. Factorii care il influenteaza pot fi multi, insa deocamdata ne intereseaza doar cei importanti.

Inteligenta este printre primii care ne vin in minte. Este clar ca in afara de domeniile artistice si sport, unde rolul ei este neclar, in celealte situatii suntem majoritatea de acord ca ea trebuie sa existe in cantitate suficienta. Dar intrebarea este “cat?”. Lui Gladwell i s-a parut relevant studiul desfasurat pe multi ani al unui cercetator numit Lewis Terman, care a fost un adevarat revolutionar in testarea coeficientului  de inteligenta – IQ-ului. Acesta a selectat un esantion suficient de mare de copii care aveau IQ-ul intre 140 si 200, deci mult peste media de 100. Au fost testati chiar de el, cu multa atentie.

Copiii erau destul de mici cand a inceput cercetarea, dar i-a urmarit pana la maturitate, astfel  incat sa se observe clar daca si-au atins potentialul – se pare ca a durat 35 de ani studiul. Terman a urmarit realizari de tipul castiguri financiare, premii academice, pozitii sociale de putere si influenta. Rezultatele au fost surprinzatoare: ei au urmat cariere in diverse domenii, insa realizarile lor nu au fost mai bune decat ale unui grup oarecare de oameni din aceeasi categorie sociala si care au urmat cursurile unei facultati. Pentru a urma o facultate acceptabila, deci nu neaparat una de top, este suficient un IQ de 120 – pentru siguranta, dar merge si 115.

Asadar, nu este atat de important IQ-ul! Rasuflam usurati, nu doar pentru ca sunt putini oamenii cu IQ peste 140, dar si pentru ca inteligenta nu depinde prea mult de eforturile noastre, ci in principal de mostenirea genetica; adica ne-am nascut cu ea sau nu. Ar fi descurajant daca ar trebui sa ne nastem cu un IQ de geniu sau pe aproape ca sa avem reusite de varf.

Atunci ce ne trebuie ca sa avem succes? Este ceva ce poate fi influentat? Sa incepem cu ceva mai putin incurajator si anume cu imprejurarile favorabile. Gladwell a observat ca toti cei care au avut success au beneficiat la un moment dat, de obicei destul de devreme in viata, de un mediu prielnic, niste situatii, oportunitati de care au profitat si fara de care nu ar fi reusit. Putem spune ca au avut noroc. Bill Gates a avut sansa atunci cand era adolescent sa aiba acces la primele calculatoare care existau si sa lucreze intens, luand avans fata de altii; formatia Beatles a avut oportunitatea sa cante noapte de noapte intr-un club fara pretentii,  care i-a acceptat asa neexperimentati cum erau, dar unde s-au putut perfectiona; Warren Buffett a intrat in contact cu piata bursiera cand era foarte mic, datorita influentei familiei, si a avut sansa ca s-a nascut intr-o perioada in care capitalismul inflorea in America (chiar el spune deseori ca a fost norocos).

Ei nu ar fi fi avut reusitele care i-au facut cunoscuti fara acele imprejurati favorabile, dar oare exista o sansa unica in viata si atat?  Poate ca au avut mai multe oportunitati, dar pur si simplu ei au profitat de unele si le-au ignorant pe altele. Si poate ca majoritatea oamenilor au tot atatea oportunitati ca si ei, dar le ignora pe toate. Evident ca nu este aceeasi cantitatea de noroc de care avem parte, insa sunt multi oameni cu IQ peste 120 si imprejurari favorabile care nu au reusite de nivel inalt.

De acum incolo vom intra pe un teren mai putin iubit de fatalisti, cel al factorilor care depind de fiecare dintre noi. Daca mentinem exemplele anteioare, de fapt toti acei oameni au profitat din plin de ocaziile bune, muncind enorm ca sa devina foarte buni in domeniile lor: Bill Gates pleca noaptea de acasa ca sa lucreze la calculator dintr-o sala care numai la orele respective permitea accesul liber; cei de la Beatles cantau cate 7-8 ore incontinuu, noaptea, in clubul unde s-au lansat; in copilarie, Buffett vindea ziare si guma de mestecat, investea in actiuni si citea Wall Street Journal in timp ce alti copii se jucau. Deci este vorba de foarte multe ore de munca clar directionata.

Intr-adevar, focusul este un alt element. Acesti oameni au vietile concentrate pe foarte putine activitati, astfel incat cea mai mare parte a timpului si energiei sa fie investite in munca lor. Au eliminat tot ce este perturbator sau nerelevant. Michael Burry, investitorul despre care am povestit in articolul anterior ca a anticipat criza ipotecilor subprime din SUA, incerca sa isi convinga clientii neincrezatori ca el intelege lucrurile mai bine decat altii pentru ca isi dedica tot timpul acestei activitati; el nu joaca golf si nu are nici alt hobby, munca lui este tot ce il intereseaza. Absolut toti oamenii cu realizari deosebite s-au “antrenat” enorm in domeniul lor; au avut perioade in viata cand nu au mai facut altceva, de obicei acele perioade cand este cel mai frumos sa te distrezi. Dar poate ca pentru ei era o distractie – si aici apare urmatoarea provocare: cum poti sa faci ca munca sa iti placa atat de mult incat in mod natural sa nu iti mai doresti altceva. Probabil ca fiecare isi gaseste propria metoda.

Pentru construirea unei competente solide se cere focus pe domeniul care te intereseaza si o mare putere deconcentrare pe activitatea respectiva atunci cand lucrezi (de tipul sa pierzi avionul, sa se prabuseasca ceva langa tine si sa nu observi). Charlie Munger citeste enorm de mult si atunci cand o face nu mai exista nimic in jur. Cand ai acel IQ suficient de peste 120 si iti alimentezi creierul cu multa informatie este incredibil cate conexiuni se produc.

Poate ca unii au auzit despre succesul copiilor (si implicit adultilor) asiatici in domeniul matematicii. Iau mult mai multe premii la concursuri si ulterior urmeaza mai frecvent cariere care necesita cunostinte avansate de matematica. Explicatia este ca programa scolara contine mult mai multe ore decat in tarile occidentale, iar in cadrul acesteia matematica ocupa un loc important. Acesti copii nu sunt mai inteligenti, ba chiar unele studii arata ca asiaticii au in medie un IQ mai scazut decat occidentalii.

Insa cultura asiatica este mult mai orientata spre  munca, o explicatie fiind agricultura axata pe orez: acesta este cultivat pe terenuri mici, dintre care multe au ramas familiale, si necesita munca migaloasa, de obicei manuala, cu multe interventii si proceduri. Cultivarea graului sau a porumbului se face mai industrial si sunt admise mai multe greseli. Pana si pamantul unde se cultiva orezul este mai harnic: cu cat este cultivat mai des, cu atat este mai productiv; in cazul celorlalte culturi el are nevoie de pauze. Cand ne uitam la asiatici, parca sunt facuti din alt aluat: sunt capabil de mult mai mult efort si au nevoie de putin peste un bol de orez.

In cartea lui Gladwell mai intalnim un exemplu interesant: despre copiii de la scolile KIPP. Acestea sunt scoli publice cu standarde ridicate facute special pentru copiii din mediile defavorizare – in general afro-americani si hispanici saraci, insa numai pentru aceia ambitiosi . La o scoala KIPP se petrec semnificativ mai multe ore decat la una obisnuita, din care mult timp dedicat matematicii. Profesorii de matematica au mai mult timp pentru explicatii, exemple, astfel incat copiii inteleg mai bine conceptele, incepe sa le placa materia si isi lucreaza temele cu placere. Un copil KIPP se trezeste foarte devreme dimineata si  lucreaza toata ziua, la scoala sau acasa, plus cateva ore sambata, avand foarte putin timp liber. Desi sunt dezavantajati la start, munca sustinuta ii ajuta pe acesti copii sa aiba acces la licee si universitati foarte bune si sa isi depaseasca conditia sociala. Deci se poate si in afara Asiei.

Ar fi multe de spus de spre munca multa facuta cu placere. Sunt cunoscute cazurile imigrantilor de adiverse nationalitati, care in diverse perioade din istoriei au gasit in America o tara a tuturor posibilitatilor si au profitat din plin de sansa oferita. Unii dintre ei au devenit antreprenori, aducand din tarile de origine idei care erau noi pentru America. Erau atat de bucurosi de sansa care li se oferea, pe care nu o gaseau acasa, incat erau dispusi sa depuna oricat de mult efort. America oferea conditiile favorabile si astfel a atras oameni care indeplineau celelalte criterii necesare reusitei.

S-au studiat anumite produse alimentare foarte cunoscute si apreciate de consumatori pentru a se vedea ce au in plus fata de altele. Degustatorii au ajuns la concluzia ca bautura Pepsi sau ketchup-ul Heinz, de exemplu, au ingredientele foarte bine integrate intr-un tot unitar, un gust unic, astfel incat mai greu sesizezi componentele. Probail ca la fel se intampla si cu oamenii de mare success.

Munca facuta cu placere este un ingredient bun atat pentru reteta reusitei cat si pentru cea a fericirii – sa inchei cu niste idei despre fericire pentru ca este mai importanta. Mai este folositoare atitudinea generala pe care am mentionat-o in articolul “Charlie Munger si secretul fericirii” (de citit acolo). Sunt unii care considera ca exista o “gena a fericirii”, ceea ce cred ca este putin probabil sau cu influenta minora. Si chiar daca ar fi adevarat, daca suntem atat de spiritualizati cum ne laudam ar trebui sa fim mai putin guvernati de diversele noastre gene, nu?

APR 13
2012

Optimist vs realist, in afaceri si in viata

Am scris intr-un articol anterior despre cum sa depistezi companiile excelente, adica ceea ce ar trebui sa constituie preocuparea de baza a unui investitor axat pe valoare si care gandeste pe termen lung. Am spus acolo ca o firma excelenta este cladita de niste fondatori  vizionari si cu valori solide care se inconjoara de oamenii potriviti. Impreuna, construiesc o ideologie fundamentala si o cultura de intreprindere care raman tot timpul nucleul firmei si apoi pornesc in atingerea unor scopuri ambitioase.

Dar cat de ambitioase trebuie sa fie scopurile si cat de optimisti oamenii ca le vor atinge? Cand am scris recent despre secretul fericirii am mentionat ca acesta ar fi sa ai “low expectations” si atunci mi s-a replicat: ok, ok, dar asta nu te plafoneaza? daca astepti prea putin atunci nu ti se toceste ambitia? Cu alte cuvinte, secretul fericirii nu prea ar fi si secretul succesului… si incet, incet  ajungem si la “fericiti cei saraci cu duhul”.  De fapt chestiunea este ceva mai nuantata, asa ca m-am hotarat sa o lamuresc.

M-am inspirat din Jim Collins, cel care a scris cel mai bine despre companiile de success. Intr-una dintre cartile lui, el spune o poveste de viata foarte interesanta. Este vorba despre amiralul american Jim Stockdale, care a fost tinut prizonier in razboiul din Vietnam timp de 8 ani. Conditiile de detentie au fost foarte aspre. A fost si torturat de nenumarate ori, insa aceasta nu l-a oprit sa fie liderul intregului grup de prizonieri si sa aiba initiative care ii puneau viata in pericol.  Desi celulele erau individuale, a creat un cod de comunicare prin pereti , astfel incat sa se reduca sentimental de izolare, sa isi ctransmita informatii intre ei, sa se incurajeze. Ceilalti il iubeau, era stalpul lor de sustinere. Faptul ca a fost un grup cu un lider care il energiza i-a ajutat pe o buna parte dintre ei sa supravietuiasca pana la sfarsitul celor 8 ani, cand au fost eliberati.  Cand Stockdale a fost intrebat ulterior cine nu a supravietuit, a zis ca optimistii, ceea ce este un raspuns derutant. Da, insa optimstii erau cei care ziceau ca scapa pana la Paste, iar Pastele venea si ei ramaneau tot acolo; apoi ziceau ca scapa pana la Craciun, iar Craciunul ii prindea tot inchisi si tot asa; au murit de inima rea.

Insa care a fost atutidinea lui Stockdale, cea care l-a salvat pe el si pe alti detinuti? El a avut tot timpul credinta ca o sa fie eliberat pana la urma insa nu se gandea nici o clipa ca acest lucru o sa se intample prea curand.  Referitor la viitorul apropiat, asteptarile erau foarte scazute, pentru ca nu exista vreun motiv rational ca sa fie altfel. Isi mentinea o credinta difuza si cu bataie lunga, insa isi anihila acel optimism nerabdator si atasat de concret.  Jim Collins a numit aceasta atitudine “paradoxul  Stockdale” si a descoperit ca are mare utilitate si in afaceri, adica a descoperit ca este folosit de toti conducatorii de succes.

Liderul tot lider este, fie ca este vorba de conducatorul informal al detinutilor dintr-un lagar, fie de un CEO.  Nu stim cum ajung diversi oameni in functia de CEO al cate unei firme, dar stim ca majoritatea sunt foarte bine platiti (vorbim depre firmele mari) insa foarte putini au un stil de conducere care duce spre excelenta.  Nu va ghidati dupa discursuri bombastice si atitudine sigura pe sine care da impresia de competenta.  Urmariti faptele, rezultatele si cultura de intreprindere care duce la noi fapte si rezultate.

Liderii  de success au viziuni despre un nou produs, o noua tehnologie sau un serviciu pentru clienti care poate fi cu adevarat revolutionar, poate fi foarte indepartat de starea actuala a lucrurilor. Sau poate ca nu sunt nici macar ideile lor, pot fi ale unor membrii ai echipei, insa in firma exista un climat care favorizeaza inflorirea si transmiterea informatiilor. Si nici nu este vorba intotdeauna despre ideile creative clasice,  de tipul unui nou produs software sau tip de avion. Poate fi vorba, de exemplu, de un nou mod de organizare a magazinelor dintr-un lant de supermarketuri. Insa tot idee inovativa sau revolutionara se numeste, pentru ca poate schimba complet experienta oamenilor care fac cumparaturi, ceea ce creste semnificativ incasarile. Cert este ca liderul este cel care fixeaza scopurile,  lasa suficient timp echipei ca sa le poata atinge si mentine motivatia si implicarea tuturor la cote inalte. E greu sa fie scop temerar si sa fie pe termen scurt. Insa sa gandesti pe termen lung devine o raritate in lumea business de astazi:  directorii sunt presati de actionari sa raporteze o evolutie pozitiva in fiecare trimestru, in plus, tot acei directori se muta de la o firma la alta cu o viteza uluitoare (si deci pentru ei nu exista termen lung).

Dupa fixarea scopurilor, liderii trebuie sa asigure calea realizarii lor. Ca viziunile sa nu se transforme in visuri desarte este necesara o confruntare permanenta cu faptele brute ale realitatii. Climatul din firma ar trebui sa fie acela de incurajare a oamenilor sa transmita catre conducere si cele mai negative vesti. Evident, seful ia in final deciziile insa nu trebuie sa considere nici o clipa ca el detine adevarul absolut.  Pe termen scurt realitatea este dura, esecurile sunt numeroase, asa ca liderul care are curajul sa se confrunte cu ele este o persoana care functioneaza cu asteptari scazute pe termen scurt si chiar mediu;  doar pe termen lung isi mentine increderea ca scopul  va fi atins. In cele mai multe situatii va fi atins, insa tot faptele brute ale realitatii ii vor indica cand este vorba despre o exceptie.

Asader, liderii excelenti pastreaza increderea in izbanda finala, in conditiile unei confruntari permanente cu realitatea. Pe acestia ar trebui sa ii cautam atunci cand vrem sa investim intr-o firma. Este un fapt dovedit stiintific – Jim Collins a studiat riguros peste 1400 de companii inainte sa ajunga la aceasta concluzie. Pentru cei care sunt angajati, ar fi intreresant sa analizeze  din aceasta perspectiva stilul de conducere din firma unde lucreaza.

Banuiesc ca toata lumea isi doreste fericire pentru viitor, ca sa revin la subiectul pe care il discut, in amestec cu investitiile, deja intr-un al doilea articol. Insa merita discutat oricat de mult (sau fiecare sa se gandeasca oricat de mult), pentru ca asemenea principii de viata sunt o baza fara de care nu putem merge cu adevarat mai departe. Sunt oameni care au parte chiar si toata viata de numultumire, tristete, frustrare si orice mai incape in aceasta gama doar pentru ca nu si-au fixat bine niste idei sanatoase. Iar acesta este un proces cat se poate de rational. Unii zic ca sunt fericiti doar cei care se nasc cu “gena fericirii”, deci ca ar fi o gena de tipul acesta – in caz ca este adevarat, ceilalti ce sa faca, sa accepte o viata gri? Nu, mai degraba sa creada ca la un moment dat in viitor vor realiza si vor obtine lucruri deosebite, sa faca tot posibilul ca sa ajunga acolo, dar pe parcurs sa nu astepte “lapte si miere”.